RAPORT pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegitim şi criminal

Raport propus Preşedintelui României Traian Băsescu de Sorin Ilieşiu* în octombrie 2005

 Text actualizat în ianuarie 2006.

Raportul este necesar pentru a condamna criminalitatea comunismului în mod incontestabil şi în deplină cunoştinţă de cauză, întrucât la fel s-a procedat şi în cazul condamnării holocaustului, un număr deosebit de mare de oameni fiind exterminaţi în ambele cazuri de genocid. Raportul a fost propus la solicitarea Preşedintelui României Traian Băsescu de a condamna regimul comunist din România în baza unui raport elaborat de o comisie o comisie validată ştiinţific. Prezentul raport este rezumatul unui material obiectiv, riguros ştiinţific, elaborat de o echipă de istorici supervizată de personalităţi recunoscute, incontestabile, specialişti în istoria comunismului mondial şi românesc.   

 Textul reprezintă în cea mai mare parte un rezumat concis al materialului documentar-ştiinţific elaborat în ultimii 12 ani de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică. Consiliul ştiinţific este format din: Thomas Blanton (National Security Archives, George Washington University, Washington D.C.), Vladimir Bukovski (Cambridge), Stéphane Courtois (Centre National de Recherches Scientifiques, Paris), Dennis Deletant (London University), Helmut Müller-Enbergs (Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI, Berlin), Şerban Papacostea (academician,  Bucureşti), Alexandru Zub (academician, Institutul ”A.D.Xenopol” Iaşi). O parte din materialul documentar este cuprins în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, iniţiat de Ana Blandiana şi Romulus Rusan în 1993. Argumentele recunoaşterii caracterului obiectiv şi riguros ştiinţific al acestui material documentar de condamnare a crimelor comunismului, reprezentat în forma specifică de Memorialul de la Sighet, sunt următoarele: În 1995 Memorialul a fost luat sub egida Consiliului Europei. În 1997 Parlamentul Romaniei l-a declarat ansamblu de interes naţional. În 1998 Consiliul Europei îl considera printre primele trei locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa. La seminarul internaţional de la Weimar din 2004 a fost recunoscut ca cel mai obiectiv ştiinţific dintre toate memorialele existente în fostele ţări comuniste.

 * Sorin Ilieşiu, vicepreşedintele Alianţei Civice, membru al Consiliului director al Fundaţiei Academia Civică, membru al Grupului pentru Dialog Social, iniţiatorul Apelului pentru România - din iunie 2005 - pentru reforma morală a societăţii româneşti (Apelul pentru România a fost semnat de cele mai prestigioase organizaţii civice non-guvernamentale din România).

 

I n t r o d u c e r e

Referiri făcute de Preşedintele S.U.A şi Preşedintele României

faţă de Pactul Hitler-Stalin (1939) şi Conferinţa de la Yalta (1945)

 În 1945 la Yalta, cu trei luni înainte de sfârşitul celui de-al doilea război mondial, marile puteri Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie - reprezentate de Stalin, Roosevelt şi Churchill - au stabilit, printre acordurile oficiale, un acord neoficial referitor la stabilirea viitoarelor sfere de influenţă. După 60 de ani, preşedintele Statelor Unite a afirmat ceea ce sute de milioane de oameni din ţările ocupate de Uniunea Sovietică au aşteptat timp de 60 de ani. George W. Bush (Riga, 7 Mai 2005):  “Acordul de la Yalta a continuat tradiţia nedreaptă a celui de la München şi a pactului Ribbentrop-Molotov. Încă o dată, când au negociat marile puteri, libertatea naţiunilor mici a fost oarecum neglijabilă. Totuşi, această încercare de a sacrifica libertatea de dragul stabilităţii a lăsat un întreg continent divizat şi instabil. Captivitatea a milioane de oameni din Europa Centrală şi de Est va rămâne în memorie ca una dintre cele mai mari nedreptăţi ale istoriei". "Nu vom mai repeta greşelile altor generaţii, dând satisfacţie tiraniei sau scuzând-o, sacrificând libertatea pentru a urmări zadarnic stabilitatea. Ne-am învăţat lecţia. Nu putem neglija libertatea nimănui. Pe termen lung, propria noastră securitate şi adevarata stabilitate depind de libertatea altora."

În spiritul celor afirmate de preşedintele american referitor la Pactul dintre Hitler şi Stalin, Preşedinţia României a publicat o lună mai târziu (în iunie 2005) următorul Comunicat de presă – un remarcabil exemplu de demnitate naţională: “La împlinirea a 65 de ani de la ultimatumul sovietic adresat autorităţilor române, Preşedintele României, Traian Băsescu, condamnă ferm Pactul Ribbentrop-Molotov care a condus la anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către URSS. Preşedintele Traian Băsescu consideră că România nu poate ignora suferinţele îndurate de fraţii noştri de peste Prut ca urmare a unor fapte istorice grave. Preşedintele României se înclină, cu respect, în faţa oamenilor care au trebuit să înveţe să trăiască zilnic cu suferinţă, de la cea a separării de familie, la cea a dezrădăcinării de limbă şi de neam”.


 Citat din mărturia lui Corneliu Coposu (1914-1995), liderul anticomunismului şi al creştin-democraţiei din România postcomunistă.

  “Poporul român a fost singurul dintre popoarele ocupate de sovietici, din sud-estul Europei, care n-a capitulat după ocupaţia sovietică şi care a protestat retrăgându-se în munţi, formând echipe de rezistenţă. Poporul român n-a dezarmat după ce toate statele din jurul nostru s-au resemnat în a accepta comunismul care le-a fost impus de armata de ocupaţie sovietică, şi enumăr: Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania de răsărit. Doar partidul nostru (P.N.Ţ.) a dat 272.000 de oameni arestaţi dintre care trei sferturi au murit în închisoare. Asta a fost adevărata rezistenţă românească. Victimele acestei rezistenţe au fost pe de o parte intelectualitatea română, ofiţerimea română, tot ceea ce a  avut ca suprastructură neamul românesc, în frunte cu toţi şefii de partide, toţi foştii miniştri, foştii şefi de şcoală, foştii oameni de înaltă gândire filozofică, oameni care s-au realizat în toate domeniile. N-a scăpat nici unul de această persecuţie comunistă. Au fost sacrificaţi sute de mii de oameni care au murit în cele 50 de locuri de detenţie, în cele câteva zeci de lagăre, în lagărele de muncă, la canalul Dunăre - Marea Neagră, în toate instituţiile represive care au vânat tot ceea ce reprezenta o luciditate, o gândire, o dorinţă de independenţă în poporul român. Regimul comunist a concentrat, cu evident scop de exterminare, pe cei socotiţi că reprezintă vârfurile rezistenţei anticomuniste. Puşcăria nici nu avea rostul să conserve deţinuţii, ci dimpotrivă, să suplinească ezitările puterii politice de a-i lichida prin glonţ. De aceea au fost atât de puţini supravieţuitori. Sigur că scopul a fost realizat în proporţie de 90%. În orice caz, am verificat pe viu proverbul românesc să nu-i dea Dumnezeu omului atât cât poate să suporte. Omul suportă extraordinar de mult, peste limita pe care şi-ar îngădui-o să şi-o imagineze.” (Notă: fragmente extrase din interviul acordat Luciei Hossu-Longin).

  

  Regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal,   având în vedere următoarele:  

 

Prezentăm în preambul câteva repere istorice din perioada 1917-1944, semnificative pentru nelegitimitatea regimului comunist în România:

 

·decembrie 1917: la Iaşi, bolşevicii încercă să răstoarne guvernul român şi să-i izgonească pe viitorii făuritori al României Mari: regele Ferdinand Întregitorul şi legendara regina Maria (cea mai celebră regină a epocii sale, nepoată a reginei Victoria a Angliei şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei; ultimul ţar, Nicolae al II-lea, vărul reginei Maria, a fost ucis de bolşevici în 1918).

·martie 1918: la Chişinău, Parlamentul Basarabiei (provincie românească ce se declarase independentă de puterea bolşevică) votează Unirea Basarabiei cu România.

·noiembrie 1918: la Cernăuţi, Consiliul Naţional din Bucovina (fostă provincie a defunctului imperiu austro-ungar), a votat Unirea Bucovinei cu România.

·1 Decembrie 1918 (ziua naţională a României postcomuniste): la Alba Iulia, Adunarea Naţională din Transilvania, a votat unirea Transilvaniei şi Banatului (foste provincii ale defunctului imperiu austro-ungar) cu România. [Astfel, unirea românilor într-un singur stat  a fost realizată înainte de Conferinţa de pace de la Paris, fiind recunoscută de aceasta (suprafaţa României întregite fiind 295.042 km2). În perioada interbelică, România va deveni un stat puternic şi prosper.] 

·august 1919: armata română ocupă Budapesta pentru a elibera Ungaria de regimul sovietic instaurat în martie 1919 de Bela Kuhn (la iniţiativa şi cu sprijinul lui Lenin). Bela Kuhn acţionase pentru a sovietiza Transilvania.

·1921: la iniţiativa Uniunii Sovietice, este înfiinţat Partidul Comunist din România (P.C.d.R.), care va fi dirijat exclusiv de Moscova. Comparativ cu celelalte partide comuniste din Europa interbelică, P.C.d.R. va avea cei mai puţini membri.

·1924: conform indicaţiilor Moscovei, P.C.d.R. urma să declanşeze o revoluţie bolşevică care avea ca scop final desfiinţarea Regatului României şi înglobarea teritoriului românesc în Uniunea Sovietică.  P.C.d.R. este interzis datorită activităţii lui antinaţionale şi antistatale.

·1939: este semnat Pactul Ribentropp-Molotov, dintre dintre Hitler şi Stalin; pactul stipulează “interesul” sovietic faţă de statele baltice, estul Poloniei şi Basarabia (provincie a României).

·iunie 1940: prin ultimatumul Guvernului sovietic care a ameninţat cu invazia armată imediată, România este forţată să cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei cu toate că ultimele două nu au aparţinut niciodată Rusiei. Populaţia românească va fi supusă la acţiuni de represiune, teroare şi masacre, elita antisovietică fiind exterminată.

·iunie 1941: guvernul condus de mareşalul Ion Antonescu declară război Uniunii Sovietice şi eliberează teritoriile pierdute cu un an în urmă. Ulterior, armata română va lupta alături de armata germană împotriva Uniunii Sovietice.

·august 1944: din ordinul Regelui Mihai, mareşalul Antonescu este arestat. România declară război Germaniei alăturându-se coaliţiei antinaziste, aducându-şi întregul ei potenţial militar şi economic până la sfârşitul războiului. Armata română începe eliberarea propriei ţări ocupate de trupele germane (eliberarea este finalizată la 25 octombrie 1944).

·octombrie 1944: La Moscova, Stalin şi Churchill convin neoficial asupra viitoarelor sfere de influenţă (referitor la România, Stalin a impus o preponderenţă de 90%). În acest timp armata română eliberează nordul României (Transilvania de nord-est a fost cedată în 1940 Ungariei horthyste prin Dictatul de la Viena). Menţionăm că pe măsură ce armata română şi-a eliberat propria ţară de ocupaţia nazistă, sovieticii au ocupat România declarându-se "eliberatori" şi instalându-şi propriul guvern la Bucureşti sub forma Comisiei de Control al Armistiţiului.

 Notă: majoritatea datelor de mai sus au fost preluate din situl oficial al Preşedinţiei României, respectiv din secţiunea referitoare la istoria României, redactată de istoricul Ion Calafeteanu.

  

1). Trădarea intereselor României de către guvernul dominat de comunişti, impus de Stalin în martie 1945. Anexarea nedreaptă şi prin forţă a României la imperiul sovietic, începând din 1945.

·În februarie 1945 a avut loc Conferinţa de la Yalta la care au participat Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie, reprezentate la vârf de Stalin, Roosevelt şi Churchill. Printre acordurile neoficiale convenite a fost reconfirmată “influenţa” de 90% a Uniunii Sovietice în România, procent impus de Stalin lui Churchill cu patru luni în urmă, la Moscova. În timp ce la Yalta se pecetluia sacrificarea României ignorându-i-se în acelaşi timp meritele deosebite, armata română îşi continua campania antinazistă eliberând Ungaria, Cehoslovacia şi o parte a Austriei. Subliniem că datorită României, al doilea război mondial a fost scurtat cu minimum 6 luni, armata română jertfind pe frontul antinazist viaţa a peste 100.000 de militari, România plasându-se în această privinţă pe locul 4 între naţiunile lumii, după Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie. Menţionăm în mod suplimentar că Stalin a impus armatei române o strategie militară de exterminare la limita maximă posibilă.

·La 6 martie 1945, imediat după acordul de la Yalta şi conform prevederilor neoficiale ale acestuia, Stalin impune în România un guvern-marionetă dominat de comunişti (condus de Petru Groza, un politician burghez prosovietic), guvern care îşi va îndeplini sarcina de a începe sovietizarea ţării, respectiv de a demara lichidarea democraţiei pentru a face posibilă instaurarea comunismului, trădând astfel interesele României. În consecinţă, a început teroarea: au început să se facă arestări, epurări şi deportări, internări în lagăre de detinuţi politici şi de asemenea, s-a instituit cenzura. Una dintre sarcinile oficiale ale guvernului-marionetă  era tocmai de a organiza “alegeri libere si corecte”.

 2). Instaurarea nelegitimă şi prin forţă a puterii comuniste prin fraudarea uriaşă a alegerilor din 1946.

În condiţiile de teroare instaurată de comunişti, alegerile din noiembrie 1946 au fost câştigate cu o majoritate covârşitoare de opoziţia anticomunistă care a obţinut între 70% şi 95% din voturi, conform unor mărturii orale şi unor documente. Însă comuniştii au inversat pur şi simplu rezultatul oficial: 70% în favoarea blocului politic dominat de comunişti. Fraudarea uriaşă a alegerilor a constituit o crimă împotriva poporului român, prin furtul voinţei naţiunii. După alegeri, ritmul sovietizării s-a intensificat.

 3). Trădarea de către puterea comunistă din România a intereselor fundamentale ale României prin acceptarea condiţiilor nedrepte ale Tratatului de pace de la Paris din 1947.

·În cadrul tratativelor Conferinţei de pace de la Paris din 1946-1947 şi prin semnarea Tratatului de pace (10 februarie 1947), puterea comunistă din România, respectiv guvernul-marionetă dirijat de Stalin, se face vinovat că a acceptat ca României să nu i se recunoască statutul de ţară co-beligerantă conform meritelor excepţionale ale României în lupta antinazistă, ci dimpotrivă, puterea comunistă a acceptat ca România să fie tratată ca o ţară învinsă de Uniunea Sovietică. Puterea comunistă (din România) a ignorat deosebitele eforturi umane şi economice, pe care România le făcuse pentru cauza Naţiunilor Unite, precum şi faptul că datorită alăturării României la coaliţia antinazistă începând din august 1944, al doilea război mondial a fost scurtat cu minimum 6 luni, armata română jertfind pe frontul antinazist viaţa a peste o sută de mii de militari, România plasându-se în această privinţă pe locul 4 între naţiunile lumii după Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie.

·În cadrul tratativelor Conferinţei de pace, puterea comunistă (din România) a ignorat nelegitimitatea înţelegerii dintre Stalin şi Hitler prin pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi nelegitimitatea ocupării de către Uniunea Sovietică, în 1940, a teritoriilor româneşti Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţei. Nu a fost invocat faptul că ultimele două nu au aparţinut niciodată Rusiei, şi de asemenea nu a fost invocat faptul că în 1918 Basarabia a decis unirea cu România, prin proprie voinţă. Nu a fost invocată legitimitatea intrării în război a României (în 1941) pentru a-şi elibera propriile teritorii. Acceptând condiţiile Tratatului de pace, puterea comunistă (din România) se face vinovată că a acceptat să fie cedate Uniunii Sovietice teritoriile româneşti Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţei având o suprafaţă de 44.000 km2, locuite în acel moment de 3.200.000 de oameni, majoritatea etnici români. Ulterior, aceştia au fost supuşi deznaţionalizării forţate, persecuţiilor etnice, deportării (inclusiv în lagăre de muncă în Siberia), asasinatelor în masă, precum şi a altor forme de exterminare. Teritoriile româneşti cedate de puterea comunistă au fost masiv colonizate cu populaţii alogene.

·De asemenea, puterea comunistă a acceptat să plătească Uniunii Sovietice despăgubiri în valoare de 300.000.000 dolari şi a acceptat ca România să fie în continuare ocupată de trupe ale armatei sovietice pentru încă 90 de zile. Ulterior armata sovietică de ocupaţie a rămas în România până în 1958, întreţinerea acesteia costând 2 miliarde de dolari.

 

4). Distrugerea forţată a regimului democratic multipartidic prin lichidarea opozitiei politice democratice şi înlocuirea democraţiei cu dictatura partidului unic (1947).
Prin distrugerea forţată a celor trei partide româneşti tradiţionale (naţional-ţărănesc, naţional-liberal şi social-democrat), comuniştii au făcut trecerea de la un regim democratic multipartidic la dictatura partidului unic, partidul-stat, respectiv Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), redenumit ulterior Partidul Comunist Român.

 

5). Suprimarea forţată a monarhiei (1947).

După actul de la 23 august 1944, când s-a alăturat coaliţiei antihitleriste dând peste o sută de mii de morţi pe frontul antinazist, România a fost transformată de sovietici din stat aliat în stat  satelit. România era singura dintre ţările ce urmau a fi sovietizate care avea un rege iubit de popor - considerat astfel ultimul obstacol împotriva impunerii comunismului. După ce fusese recunoscut ca unul din artizanii sfârşitului războiului, decorat de ruşi şi americani, comuniştii l-au silit pe Regele Mihai să abdice pentru a instaura republica de tip sovietic.

“Acţiunea militară antihitleristă începută la 23 August 1944 a fost unul dintre evenimentele esenţiale ale celui de-al doilea război mondial pe fronturile din Europa. Această acţiune a fost îndeplinită exemplar de armata română la iniţiativa şi la ordinul comandantului ei suprem, Regele Mihai I. După august 1944, Regele Mihai a fost punctul de reazem şi de speranţă a covârşitoarei majorităţi a naţiunii care respingea dominaţia comunistă. La 30 decembrie 1947, Mihai I a fost silit să abdice sub ameninţarea forţei şi a unor represalii sângeroase împotriva a sute de tineri arestaţi.” – acad. Dinu C. Giurescu.

 

6). Sovietizarea totală, prin forţă, a României (1948).

Dacă în anii anteriori comuniştii obţinuseră majoritatea sau unanimitatea puterii, folosind de fiecare dată teroarea şi viclenia, în 1948 şi-au impus propriul sistem economic şi social, potrivit reţetelor experimentate în deceniile anterioare de Lenin şi Stalin.

În anul 1948, practic toate instituţiile statului au fost refăcute după şablonul existent în URSS: justiţia, securitatea, învăţământul, academia, cultele.

Au continuat, cu şi mai mare amploare, batjocorirea justiţiei prin procese politice înscenate, precum şi supunerea cetăţenilor printr-o propagandă bazată pe neadevăr având scopul uitării adevărului (mancurtizare). De altfel, batjocorirea justiţiei şi supunerea cetăţenilor prin propagandă se numără printre constantele regimului comunist.

A fost adoptată constituţia republicii populare – după model sovietic. A fost constituit Partidul Muncitoresc Român, "partidul unic al clasei muncitoare", organul suprem de conducere a statului (partidul-stat). Au fost schimbaţi conducătorii principalelor culte religioase (cu scopul aservirii totale a Bisericii ortodoxe) şi a fost interzisă Biserica greco-catolică. A fost decretată naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (au fost naţionalizate toate mijloacele de producţie, de la fabricile siderurgice, la atelierele de cremă de ghete). În mediul rural a fost copiat de la sovietici sistemul cotelor obligatorii de cereale, ca şi împărţirea ţăranilor în "săraci", "mijlocaşi" şi "chiaburi". S-au făcut mii de arestări în rândul tineretului anticomunist, dar şi al membrilor de frunte al partidului comunist (cei neagreaţi de Stalin şi de Dej, cu de exemplu lotul Pătrăşcanu acuzat de “deviaţie naţionaliste”). A continuat procesul programatic de distrugere a intelectualităţii. A fost lichidată presa liberă. Academia Română a fost practic înlocuită în bloc cu favoriţi ai puterii, vechii membri au fost excluşi în totalitate, doar o mică parte fiind ulterior reprimiţi; mare parte a celor excluşi au fost arestaţi, unii murind în detenţie. Învăţarea limbii ruse în şcoli a devenit obligatorie, de asemenea, învăţarea istoriei partidului bolşevic şi a geografiei Uniunii Sovietice. Predarea religiei a fost interzisă. Au fost introduse defilările comuniste obligatorii (uneori chiar de Sărbătoarea Sf. Paşte), iar în şcoli, în locul icoanelor au fost introduse portretele conducătorilor comunişti.

 

7). Exterminarea programată a cetăţenilor prin acţiunile Securităţii, precum şi alte forme de reprimare (1948-1989).

·În anii '50, Securitatea a căutat, la cererea partidului, să lichideze pe toţi virtualii adversari ai regimului. Astfel a fost inventată "reţinerea administrativă ", fără mandat, anchetă şi proces. Sub pretextul "reeducării prin muncă", sute de mii de oameni au fost ridicaţi şi trimişi pe diverse şantiere de lucru, unde erau supuşi unui regim de exterminare în masă prin foame, istovire şi umilinţă. Arestările se făceau pe motive politice: complot, propagandă împotriva regimului, uneltire contra ordinii sociale etc.

·După 1965 Securitatea pretindea că apelează, profilactic, la conştiinţa cetăţenilor. Prin aceasta se înţelegea creşterea numărului de “informatori” ("turnători"), care îşi luau în scris obligaţia să semnaleze "pericolele care ameninţau patria".

·În anii '80 Securitatea a conceput un program sistematic de îndoctrinare şi manipulare în masă, prin zvonuri, intrigi, înscenări, delaţiuni, provocări, crearea de conflicte între diferitele pături ale populaţiei, înăsprirea cenzurii sau reprimarea celui mai mic gest de independenţă al intelectualilor. Urmele acestei siluiri a conştiinţei naţionale persistă şi azi în mentalităţile publice.

 

8). Exterminarea programată a deţinuţilor politici (1945–1989).

·Numărul deţinuţilor politici este estimat ca fiind între 500.000 (limita minimă) şi 2.000.000 (limita maximă). Menţionăm că în timpul regimului Ceauşescu numărul deţinuţilor politici a fost doar de ordinul sutelor sau miilor, aceştia fiind camuflaţi intenţionat în infractori de drept comun sau internaţi în spitale psihiatrice unde erau trataţi cu şocuri electrice şi cu narcotice.

·În România au existat peste 230 de locuri de detenţie poltică, cifră în care se includ spaţiile de anchetă, de triaj, de încarcerare propriu-zisă (penitenciarele), ca şi lagărele de muncă forţată şi de deportare. Dacă adăugam sediile de Securitate în care deţinuţii erau aduşi după arestare şi supuşi interogatoriilor, cifra creşte cu peste 100. Azilele psihiatrice cu caracter politic unde celor arestaţi li se aplicau tratamente de "reeducare" erau cel puţin 15. Numărul locurilor de execuţie, al locurilor unde s-au desfăşurat lupte între partizani şi Securitate şi al gropilor comune descoperite în ultimii ani trece de 90.

·Regimul penitenciar al deţinuţilor politici a fost un regim programat de exterminare lentă, în primul rând prin înfometare, prin frig, prin diferite forme de tortură, prin lipsa aproape totală a asistenţei sanitare, a igienei ş.a.m.d.. Înainte de a ajunge în penitenciare, în cadrul anchetelor de la Securitate, deţinuţii politici erau de regulă torturaţi prin metode de o cruzime extremă. Nu puţini au decedat în timpul anchetei. În penitenciare, torturile continuau şi sub alte forme. Deţinuţii consideraţi recalcitranţi erau izolaţi în obscuritate totală, înlănţuiţi de un inel din centrul celulei. Uneori erau ţinuţi cu picioarele pe un grătar aflat într-o pânză de apă. Deţinutul era încarcerat dezbrăcat şi desculţ. Raţia de hrană era redusă la jumătate. În întuneric, în frig, înfometat, uneori şi legat, era obligat să stea în picioare toată ziua şi toată noaptea.

Cităm din mărturiile lui Corneliu Coposu (fragmente extrase din interviul acordat Luciei Hossu-Longin): “Am trecut prin 17 puşcării. Am intrat în închisoare având 112 kg şi am ieşit cântărind 51 kg. Frigul era permanent. Temperatura aproape nemodificată şi vara şi iarna, din cauza grosimii zidurilor. Mâncarea era şi ea de exterminare, cu aproximaţie 400-500 de calorii pe zi: o turtă făcută dintr-un amestec de făină de mălai cu făină de seminţe de mătură. Am fost bătut cu saci de nisip, cu cearceaf ud în baie, am fost pus să fac manej…, bine, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă de fier pentru a fi bătut la tălpi. La ieşirea din închisoare (…) uitasem sa vorbesc. Bineînţeles că fiecare deţinut, fiind singur, era exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi ocupanţi ai celulelor s-au făcut multă vreme prin Morse bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slabiciune în care ne găseam toţi deţinuţii acolo. Încrederea în supravieţuirea din holocaustul comunist a fost temelia rezistenţei.”

În lagărele de muncă forţată deţinuţii erau exterminaţi din cauza eforturilor supraomeneşti, a regimului alimentar (între 500-1000 calorii pe zi faţă de cele 2000-2500 calorii ale unui regim alimentar normal), a lipsei de medicamente şi condiţiilor neomeneşti de cazare. La toate acestea, se adăuga de obicei tortura din timpul muncii sau de după muncă din cauza neîndeplinirii normei.

După expirarea pedepsei, numeroşi deţinuţi erau deportaţi în condiţii de mizerie extremă; după 2-3 ani, adeseori urma o nouă condamnare care de fapt însemna reluarea torturilor până la exterminarea foarte probabilă.

Prezentăm câteva exemple de torturi cu scop de exterminare (exemple preluate din studiile lui Cicerone Ioniţoiu): bătăi cu ranga de fier, cazma, lopata, cravaşa, unii murind în urma traumatismelor, alţii rămânând schilozi pe toata viata; interzicerea tratamentului medical deţinutilor bolnavi şi scoaterea lor la munca, în mod forţat, contrar prescripţiilor medicale, fapt ce a dus la moartea unora; introducerea deţinuţilor în carcere descoperite iarna, dezbrăcaţi, sau chiar în pielea goala; alergarea deţinuţilor şi călcarea lor în copitele cailor; scoaterea deţinuţilor la lucru dezbrăcaţi, în timp de iarnă şi pedepsirea unora de a sta până la prânz în apa îngheţată; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ; unii deţinuţi s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit, datorită presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi.

·Fenomenul Piteşti (1949-1954)

În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societăţii era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, oamenii politici ai vechiului "regim burghezo-moşieresc" erau în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportaţi în coloniile de muncă forţată. Tuturor împreună şi fiecăruia în parte li se aplica eticheta de "duşman al poporului". Mai rămăseseră tinerii, o forţă socială imprevizibilă şi care trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti (denumit de Securitate "reeducare"). Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deţinuţi "recalcitranţi", cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să se maltrateze fizic şi să se mutileze psihic denigrându-şi trecutul. Această operaţie diabolică de depersonalizare şi de asasinat moral s-a desfăşurat cu începere din decembrie 1949 în penitenciarul Piteşti, continuând apoi, cu o putere mai scăzută, în penitenciarele Gherla şi Târgu Ocna. Experimentul de la Piteşti este considerat un unicat în panoplia mijloacelor de distrugere în masă a personalităţii umane.

·Munca forţată

Munca forţată - adică folosirea deţinuţilor politici ca mână de lucru pe diverse şantiere sau în mine - a fost larg utilizată în perioada comunistă şi avea ca scop exterminarea în masă.

Cel mai cunoscut dintre şantiere a fost Canalul Dunărea-Marea Neagră, început în 1950, întrerupt în 1953. Mâna de lucru era asigurată de "elementele reacţionare", majoritatea "reţinute administrativ", fără proces. Canalul era denumit, "un mormânt al burgheziei româneşti". După cele mai prudente estimări, în lagărele lui au fost concentraţi, numai în 1950, peste 40.000 de deţinuţi. Alţi 20.000 erau aşa numiţii "lucrători voluntari".

·Femei în închisoare

În afara închisorilor mixte au existat unele rezervate exclusiv femeilor: Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni sau Arad. Naşterea, maternitatea capătă cu totul alte dimensiuni în închisoare. Uneori, mamele închise erau despărţite în mod tragic de copiii lor.

 

9). Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă în munţi (1945-1962).

Rezistenţa împotriva comunismului a început să se manifeste imediat după preluarea conducerii de către comunişti. Erau arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului (de cele mai multe ori aceştia se opuneau epurărilor din armată, colectivizării sau introducerii în şcoli a comunismului), ci şi rudele lor, fraţii, părinţii, surorile care îi ajutau. În faţa acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizaţi s-au refugiat în munţii României. Majoritatea acestora s-au organizat spontan în formaţiuni sau grupuri de partizani care împânzeau munţii. Astfel, în anii 1945-1959 găsim partizani atât în Carpaţii Orientali cât şi în cei Meridionali, în Făgăraş, Retezat, Semenic, în Carpaţii Apuseni şi în Obcinele Bucovinei, precum şi în pădurile Babadagului, în Munţii Gutâiului şi Ţibleşului. Armamentul partizanilor era repezentat de diferite arme recuperate după războiul mondial.  Formaţiunile constituite (în medie, 10-40 de persoane) nu reprezentau o ameninţare majoră pentru puterea comunistă. Erau compuse din tineri, bătrâni, femei (dintre care unele chiar gravide sau cu copii mici), ţărani, foşti ofiţeri din armată, avocaţi, medici, studenţi, muncitori. Erau de toate vârstele, din toate categoriile sociale şi orientările politice, sprijiniţi de săteni, care le aduceau alimente şi îmbrăcăminte şi adesea le asigurau adăpost. Propaganda comunistă le-a pus tuturor eticheta de "bandiţi". Terorizarea de către anchetatori a familiilor celor din munţi, a rudelor acestora, eliminarea din şcoli a copiilor lor, folosirea unor metode sălbatice, i-a determinat pe mulţi dintre ei să se predea pentru a-i scuti de torturi pe cei dragi. Au fost condamnaţi la ani grei de temniţă şi confiscarea averilor, pentru "crima de uneltire contra ordinii sociale". Majoritatea au fost omorâţi. Ultimii partizani au fost capturaţi abia în 1962. Rezistenţa anticomunistă a partizanilor a durat 14-17 ani şi a fost un fenomen spontan, fără să fi existat, se pare, o coordonare la nivel naţional între diversele formaţiuni.

 

10). Represiunea împotriva Bisericii. Arestarea sau exterminarea celor care se opuneau comunismului. (1948-1989)

Comunismul a urmărit dezrădăcinarea credinţei religioase şi impunerea ateismului.

·În cazul Bisericii Ortodoxe Române înalţii ierarhi au fost înlocuiţi în 1948, unii dintre ei murind în condiţii suspecte, alţii fiind arestaţi şi primind “domiciliu obligatoriu” în mănăstiri. De-a lungul anilor au fost arestaţi în jur de 2000 preoţi de mir. În plus au fost arestaţi un mare număr de călugări şi maici. În 1959, Securitatea şi Departamentul pentru Culte au redus cu două treimi numărul mănăstirilor şi al călugărilor, pe motiv că aşezămintele monahiceşti ascundeau partizani din munţi şi elementele reacţionare. Unele mănăstiri au fost evacuate prin forţa armată. În 1959-1960 au fost arestaţi sute de preoţi pe motiv că răspândesc misticismul, predică împotriva materialismului dialectic sau se opun orânduirii socialiste.

·Biserica Greco-catolică (Unită cu Roma), cea de a doua biserică naţională, cu 1,5 milioane de aderenţi români, a fost interzisă în 1948. Un număr redus de preoţi au semnat declaraţia de trecere la ortodoxie. Pentru că au refuzat, episcopii şi preoţii au fost arestaţi spre exterminare. De exemplu, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu - cel care a citit proclamaţia de la Alba Iulia în cadrul Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918 pentru Unirea Transilvaniei cu ŢARA-mamă, a murit în captivitate.

·Biserica Romano-Catolică a fost considerată o "oficina imperialista", "cuib de spioni şi trădători" etc. pentru că avea "legături cu străinătatea". O serie de procese politice s-au soldat cu condamnarea sau expulzarea. Ca şi în cazul celorlalte biserici, şcolile catolice au fost desfiinţate, preoţii "reacţionari" au fost înlăturaţi şi arestaţi.

·Cultele protestante şi neoprotestante au fost, de asemenea, urmărite şi persecutate, pe motiv că ar fi fost "dirijate din exterior".

 

11). Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă de colectivizare (1949-1962).

În spiritul "luptei de clasă", ţăranii au fos împărţiţi în trei categorii: "săraci", "mijlocaşi" şi "chiaburi". Luptând împotriva "chiaburilor" şi a "mijlocaşilor" care "şovăiau", săracii trebuiau să "fie lămuriţi" de avantajele intrării în gospodăriile agricole. Rezistenţa ţăranilor a fost însemnată: în primii ani de după Plenara P.M.R. din martie 1949 (care a hotarât trecerea făţişă la colectivizarea de tip sovietic) activiştii trimişi pe teren erau refuzaţi şi goniţi, iar în multe comune au avut loc răscoale şi lupte cu trupele de miliţie, care s-au soldat cu morţi, răniţi, condamnări şi deportări. După datele P.M.R.-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de ţărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinţe de închisoare. În răscoalele din 1959-1962 şi-au pierdut viaţa sau libertatea alţi ţărani. Răscoala din Vadu Roşca (regiunea Galaţi), în care şi-au găsit moartea nouă oameni, a fost reprimată de Nicolae Ceauşescu personal. În alte sate s-a tras cu tunul pentru intimidarea şi "lămurirea" ţăranilor. În 1962, 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 3.201.000 familii au fost cuprinse în structurile colectiviste, conform rezultatelor anunţate de Gheorghiu-Dej.

 

12). Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi “vânzarea” evreilor şi germanilor.

·În ianuarie 1945 peste 75.000 de etnici germani, cetăţeni români, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică pentru a "reconstrui" economia devastată de război. 20% au murit. Supravieţuitorii au putut să revină în România abia în 1949-1950.

·În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. În jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii au fost încărcaţi în vagoane de marfă, puse sub pază militară, iar după zece-paisprezece zile de mers au fost aruncaţi în câmp şi lăsaţi să-şi construiască prin forţe proprii case din chirpici sau pământ bătut, acoperite cu paie sau stuf. În aceste aşezări - optsprezece la număr - majoritatea deportaţilor au fost reţinuţi cinci ani, până în 1956, însă alţii au rămas aici pentru totdeauna.

·După revoluţia maghiară din 1956 comunitatea maghiară din Transilvania a fost supusă persecuţiilor, fiind operate numeroase arestări.

·Prin procesele intentate sioniştilor în anii ’50 au fost efectuate persecuţiile împotriva comunităţii evreieşti din România.

·Majoritatea cetăţenilor români de etnie germană şi evreiască au părăsit România în anii ’70 şi ’80 printr-o cinică şi umilitoare formă de “vânzare”, respectiv prin plătirea unei taxe oficiale substanţiale în valută forte (USD) în schimbul aprobării cererii de plecare definitivă din România comunistă. Această crimă istorică din punct de vedere cultural şi spiritual a fost  îndreptată împotriva celor care, trăind sute de ani pe teritoriul României, şi-au adus o contribuţie extrem de importantă la cultura şi civilizaţia poporului român.

 

13). Represiunea împotriva culturii. Cenzura extremă. Arestarea intelectualilor protestatari. (1945-1989)

Odată cu instaurarea comunismului, partidul comunist a impus o orientare pro-sovietică, proletcultistă în toate domeniile. Bibliotecile şi librăriile au fost epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic (peste 8.000). Nimic nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare. S-au luat măsuri pentru lichidarea a tot ceea ce însemna legătura cu tradiţiile europene şi cu propriile tradiţii. Istoria României a fost falsificată. S-a trecut la înlocuirea caracterului naţional al culturii cu “realismul socialist”. Cultura şi învăţământul au fost pervertite. Valorile autentice au fost distruse fiind înlocuite cu false valori. Numeroşi oameni de cultură au fost aruncaţi în închisori, altora li s-a interzis să mai publice. A fost un adevărat genocid cultural, ale cărui urmări dăinuie până azi în mentalităţile publice.

 

14). Reprimarea mişcărilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor protestatari.

Pentru lagărul comunist, anul 1956 a însemnat revoluţia din Ungaria, lichidată prin intervenţia brutală a trupelor sovietice. Ecouri ale acestei mişcări anticomuniste s-au simţit însă în toate ţările est-europene. În România cei care au reacţionat imediat au fost studenţii. În câteva centre universitare au avut loc proteste soldate cu numeroase arestări şi exmatriculări. Cea mai organizată mişcare studenţească a fost la Timişoara, unde au fost 300 de arestări. Dar şi la Bucureşti şi Cluj s-au constituit grupuri organizate, care au încercat o solidarizare sau o simultaneizare cu mişcarea anticomunistă din Ungaria. Reacţia autorităţilor a fost imediată - arestarea studenţilor, suspendarea cursurilor, epurarea unor profesori, înfiinţarea unor asociaţii studenţeşti care să supravegheze activităţile studenţilor.

 

15). Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi Braşov (1987). Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.

În 1977 a fost reprimată greva a mii de mineri din Valea Jiului care s-au revoltat împotriva condiţiilor de  viaţă, o parte dintre protestatari fiind arestaţi şi trimişi la închisoare, mare parte fiind obligaţi să-şi schimbe locul de muncă în alte regiuni ale ţării printr-o formă camuflată de deportare. În 1987 a  fost reprimată revolta a peste zece mii de protestatari din Braşov, în special muncitori, împotriva condiţiilor de  viaţă; sute de participanţi au fost arestaţi şi anchetaţi dur, o parte dintre protestatari au fost obligaţi să-şi schimbe locul de muncă în alte zone printr-o formă mascată de deportare. Mişcările muncitoreşti din Valea Jiului şi de la Braşov au reprezentat o dovada că partidul comunist era contestat chiar de clasa muncitoare, în numele căreia pretindea că guvernează. După ce în anii ’50-’60 a fost zdrobită rezistenţa elitelor intelectuale şi ţărăneşti, în anii ’70-’80 au fost reprimate chiar protestele muncitorimii.

 

16). Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70’ şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai periculoşi oponenţi.

În 1979 a luat naştere Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), organizaţie paralelă celor oficiale; întemeietorii sindicatului şi cei înscrişi ca membri au fost arestaţi şi internaţi în aziluri psihiatrice cu regim de reeducare. Începând cu Mişcarea Paul Goma şi S.L.O.M.R., cu acţiunile curajoase ale Doinei Cornea, ale lui Vasile Paraschiv şi ale altor opoziţionişti din diferite oraşe şi medii, continuând cu "propaganda împotriva orânduirii socialiste" întreprinsă de zeci de tineri, între care Radu Filipescu, încheind cu omorârea inginerului Gheorghe Ursu, cu condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu şi cu editarea ziarului clandestin "România" de către un grup de ziarişti curajoşi, între care Petre Mihai Băcanu, toate acestea reprezintă cazuri de excepţie dintr-o ţară care fusese redusă la tăcere şi supunere.

 

17). Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin demolările din anii ’80. Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele.

Demolările făcute - în Bucureşti în anii 1980 de regimul lui Ceauşescu - au fost cele mai grave operaţii de distrugere a patrimoniului istoric şi cultural. Piesa de bază a acestui proiect era un palat prezidenţial în jurul căruia să fie concentrate ministerele şi alte instituţii publice. În acest scop, precum şi în alte scopuri, au fost distruse 29 de biserici şi mănăstiri, unele vechi de peste 300 de ani, alături de nenumărate case familiale, blocuri şi clădiri publice. Alte biserici au fost mutate sau ascunse complet privirii de noile clădiri. Cea mai notorie şi mai puţin justificabilă demolare a fost însă a ansamblului Mănăstirii Văcăreşti (secolul XVIII) situată în periferiile Capitalei. De asemenea, în majoritatea centrelor istorice ale oraşelor au fost făcute demolări pentru a fi construite “centre civice”. Au mai fost făcute demolări în sate şi comune, în vederea “sistematizării”.

 

18). Consecinţele criminale ale “politicii demografice” (1966-1989).

În scopul oficial al creşterii populaţiei, începând din 1966 şi până la Revoluţia din 1989 au fost interzise avorturile (în urma decretului dat de Ceauşescu în 1966). Femeile aflate la vârsta fertilităţii erau supuse unui examen ginecologic obligatoriu pentru a fi luate în evidenţă în situaţia în care erau gravide şi pentru a se constata dacă folosesc mijloace contraceptive (cele mai uzuale fiind “steriletele”). Femeile însărcinate care nu doreau să păstreze sarcina apelau la forme rudimentare şi extrem de riscante de avort clandestin. Se estimează că datorită unor asemenea tentative de avort, au decedat peste 10.000 de femei.

Mulţi copii nedoriţi de părinţi s-au născut cu probleme grave de sănătate. Condiţiile sanitare din maternităţi erau adeseori improprii. În această perioadă a crescut mortalitatea infantilă; pentru a fi diminuate cifrele oficiale, înregistrarea naşterii putea fi făcută doar cu două săptămâni întârziere. Adeseori, copiii nedoriţi erau abandonaţi în spitale imediat după naştere, ajungând ulterior în Leagăne de copii şi apoi în Case de copii; datorită problemelor de sănătate şi a condiţiilor precare o parte dintre aceşti copii (probabil câteva mii) au murit la vârste fragede.

Menţionăm de asemenea că în 1987 au fost semnalate de medici primele cazuri de SIDA la copii, acestea nefiind recunoscute oficial şi prin urmare nefiind tratate corespunzător.

 

19). Obligarea intenţionată şi nejustificată a imensei majorităţi a populaţiei României, în special în anii ’80, de a trăi în condiţii de mizerie extremă.

Câteva exemple datorită cărora starea generală de sănătate a populaţiei a fost extrem de grav afectată:

·Înfometarea populaţiei prin “raţionalizarea alimentaţiei” şi cartelarea alimentelor de bază (carne, făină, ouă, unt, zahăr, ulei etc.);

·Neacordarea frecventă a asistenţei medicale de urgenţă în cazul persoanelor în vârstă;

·Oprirea intenţionată a căldurii şi lipsa cronică a apei calde în blocurile de locuinţe;

·Oprirea intenţionată a energiei electrice, a gazului metan şi a apei. De regulă, aceste opriri se făceau frecvent, pe perioade necunoscute şi fără o avertizare prealabilă. Menţionăm de asemenea că situaţiile de reluare a livrării de gaz metan au determinat accidente şi cazuri grave de intoxicare cu gaz (unele soldându-se cu decese).

Menţionăm de asemenea că în anii ’80 iluminatul public a fost oprit total sau aproape total.

 

20). Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste.

Toate formele de reprimare fizică şi pshihică, toate formele de mizerie materială şi morală, menţionate anterior în mod explicit sau implicit, au reprezentat tot atâtea mijloace de lezare a demnităţii umane, de umilinţă, de dezonorare, de înjosire, de degradare, de terorizare. Toate acestea au sădit în sufletul cetăţenilor români frica de sine şi frica de semeni, spaima generalizată, desperarea, deznădejdea, exasperarea, sentimentul zădărniciei, neîncrederea în sine şi în semeni, suspiciunea faţă de oricine – colegi, vecini, prieteni şi chiar faţă de persoanele cele mai apropiate. Toate acestea au reprezentat în mod programatic mijloace de supunere şi de menţinere a puterii comuniste.

 

21). Masacrarea cetăţenilor în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.

Spre deosebire de toate celelalte ţări foste comuniste din Europa în care comunismul a căzut fără nici o victimă (sau aproape fără victime), România a fost singura ţară în care înlăturarea comunismului s-a făcut cu vărsare de sânge. Populaţia civilă paşnică şi neînarmată a fost masacrată: peste 1000 de morţi şi peste 4000 de răniţi. Numărul de victime vorbeşte de la sine despre criminalitatea extremă a regimului comunist din România.


 Notă:

·Câteva idei au fost sugerate de Vladimir Tismăneanu, profesor de stiinte politice, University of Maryland (SUA).

·Câteva fraze au fost preluate din volumul Ruxandrei Cesereanu, “Gulagul în conştiinţa românească” (2005, Editura Polirom). 


Nécessité d’une condamnation internationale des crimes des régimes communistes totalitaires


Doc. 10765
16 décembre 2005

Nécessité d’une condamnation internationale des crimes des régimes communistes totalitaires

Rapport
Commission des questions politiques
Rapporteur : M. Göran Lindblad, Groupe du Parti populaire européen

Résumé

Les régimes communistes totalitaires qui étaient en place en Europe centrale et orientale au siècle dernier, et qui existent toujours dans plusieurs pays du monde, ont été marqués sans exception par des violations massives des droits de l'homme.

L’Assemblée parlementaire est d’avis que le grand public est très peu conscient des crimes commis par les régimes communistes totalitaires.

Elle condamme avec vigueur les violations des droits de l’homme et invite tous les partis communistes ou post-communistes de ses Etats membres qui ne l’ont pas encore fait à réexaminer l’histoire du communisme et leur propre passé, à prendre clairement des distances par rapport aux crimes commis par les régimes communistes totalitaires et à les condamner sans ambiguïté.

Elle demande également instamment au Comité des Ministres de mettre en place un comité composé d’experts indépendants chargé de recueillir et d’analyser des informations et la législation relatives aux violations des droits de l’homme commises sous différents régimes communistes totalitaires  et d’adopter une déclaration officielle en faveur de la condamnation internationale des crimes commis par les régimes communistes totalitaires. 

L’Assemblée appelle les Etats membres du Conseil de l’Europe, ayant été gouvernés par des régimes communistes totalitaires, à introduire un jour commémoratif pour les victimes et à ouvrir des musées sur les crimes.

I.       Projet de résolution

1.       L’Assemblée parlementaire renvoie à sa Résolution 1096 (1996) sur les mesures de démantèlement de l’héritage des anciens régimes totalitaires communistes.

2.       Les régimes communistes totalitaires qui étaient en place en Europe centrale et orientale au siècle dernier, et qui existent toujours dans plusieurs pays du monde, ont été marqués sans exception par des violations massives des droits de l'homme. Ces violations, qui variaient selon la culture, le pays et la période historique, incluaient les assassinats et les exécutions, qu’ils soient individuels ou collectifs, les décès dans des camps de concentration, la mort par la faim, les déportations, la torture, le travail forcé et d'autres formes de terreur physique collective.

3.       Les crimes ont été justifiés au nom de la théorie de la lutte des classes et du principe de la dictature du prolétariat. L’interprétation de ces deux principes rendait légitime « l'élimination » des catégories de personnes considérées comme nuisibles à la construction d'une société nouvelle et, par conséquent, comme ennemies des régimes communistes totalitaires. Dans chaque pays, les victimes étaient en grande partie des nationaux. C’était le cas notamment des populations de l’ex-URSS qui en furent en nombre beaucoup plus victimes que d’autres nationalités.

4.       L’Assemblée reconnaît que malgré les crimes des régimes communistes totalitaires, certains partis communistes européens ont travaillé à la réalisation de la démocratie.

5.       La chute des régimes communistes totalitaires d'Europe centrale et orientale n’a été suivie ni d’une enquête internationale exhaustive et approfondie, ni d’un débat sur les crimes commis par ces régimes. En outre, les crimes en question n’ont pas été condamnés par la communauté internationale, comme cela a été le cas pour les horribles crimes commis au nom du Socialisme National (nazisme).

6.       En conséquence, le grand public est très peu conscient des crimes commis par les régimes communistes totalitaires. Les partis communistes sont légaux et encore actifs dans certains pays, alors qu’ils n’ont parfois même pas pris leurs distances par rapport aux crimes commis dans le passé par des régimes communistes totalitaires.

7.       L'Assemblée est convaincue que la prise de conscience de l’histoire est une des conditions à remplir pour éviter que des crimes similaires ne se reproduisent à l’avenir. En outre, le jugement moral et la condamnation des crimes commis jouent un rôle important dans l'éducation donnée aux jeunes générations. Une position claire de la communauté internationale sur ce passé pourrait leur servir de référence pour leur action future.

8.       De plus, l’Assemblée est d’avis que les victimes de crimes commis par des régimes communistes totalitaires encore en vie ou leurs familles, appellent à la compassion, la compréhension et la reconnaissance de leurs souffrances.

9.       Il reste des régimes communistes totalitaires dans certains pays du monde et des crimes continuent d’y être commis. Les prétendus intérêts nationaux ne doivent pas empêcher les pays de critiquer les régimes communistes totalitaires actuels lorsque ceux-ci méritent de l’être. L’Assemblée condamne vivement toutes ces violations des droits de l’homme.

10.       Les débats et condamnations qui ont eu lieu jusqu’à présent au niveau national dans certains Etats membres du Conseil de l'Europe ne sauraient dispenser la communauté internationale de prendre clairement position sur les crimes commis par les régimes communistes totalitaires. Elle a l’obligation morale de le faire sans plus attendre.

11.       Le Conseil de l'Europe est bien placé pour lancer un tel débat au niveau international. Tous les anciens pays communistes d’Europe, à l’exception du Bélarus, en sont aujourd’hui membres et la protection des droits de l'homme et l'Etat de droit sont les valeurs fondamentales qu’il défend.

12.       En conséquence, l’Assemblée parlementaire condamne avec vigueur les violations massives des droits de l'homme commises par les régimes communistes totalitaires et rend hommage aux victimes de ces crimes.

13.       En outre, elle invite tous les partis communistes ou post-communistes de ses Etats membres qui ne l’ont pas encore fait à réexaminer l’histoire du communisme et leur propre passé, à prendre clairement des distances par rapport aux crimes commis par les régimes communistes totalitaires et à les condamner sans ambiguïté.

14.       L’Assemblée estime que la clarté de cette position adoptée par la communauté internationale favorisera la poursuite de la réconciliation. En outre, il faut espérer qu’elle encouragera les historiens du monde entier à continuer leurs recherches visant à établir et à vérifier objectivement le déroulement des faits.

II.       Projet de recommandation

1.       L’Assemblée parlementaire renvoie à sa Résolution 1096 (1996) sur les mesures de démantèlement de l’héritage des anciens régimes totalitaires communistes et à sa Résolution … (2006) sur la nécessité d'une condamnation internationale des crimes des régimes communistes totalitaires

2.        L'Assemblée est d’avis qu’il est urgent d’organiser un débat international approfondi et exhaustif sur les crimes commis par les régimes communistes totalitaires en vue de susciter de la compassion, de la compréhension et de la reconnaissance pour tous ceux qui ont été touchés par ces crimes.

3.        Elle est convaincue que le Conseil de l'Europe, organisation qui incarne l’Etat de droit et la protection des droits de l'homme, devrait prendre clairement position sur les crimes commis par les régimes communistes totalitaires.

4.       En conséquence, l'Assemblée demande instamment au Comité des Ministres :

4.1.       de mettre en place un comité composé d’experts indépendants chargé de recueillir et d’analyser des informations et la législation relatives aux violations des droits de l’homme commises sous différents régimes communistes totalitaires  ;

4.2.       d’adopter une déclaration officielle en faveur de la condamnation internationale des crimes commis par les régimes communistes totalitaires et d’exprimer compassion, compréhension et reconnaissance aux victimes, quelle que soit leur nationalité ;

4.3.       de lancer une campagne publique de sensibilisation aux crimes commis par les régimes communistes totalitaires au niveau européen ;

4.4.       d’organiser une conférence internationale sur les crimes commis par les régimes communistes totalitaires avec la participation de représentants des gouvernements, des parlementaires, des universitaires, des experts et des ONGs ;

4.5.       d’exhorter les Etats membres du Conseil de l'Europe ayant été gouvernés par des régimes communistes totalitaires à :

4.5.1.       mettre en place des comités composés d’experts indépendants chargés de recueillir et d’analyser des informations sur les violations des droits de l’homme commises sous le régime communiste totalitaire au niveau national en vue de collaborer étroitement avec un comité d’experts du Conseil de l'Europe ;

4.5.2.       réviser la législation nationale afin de la rendre pleinement conforme à la Recommandation Rec(2000)13 du Comité des Ministres sur une politique européenne de communication des archives ;

4.5.3.       lancer une campagne nationale de sensibilisation aux crimes commis au nom de l'idéologie communiste, incluant la révision des manuels scolaires et l’introduction d’un jour commémoratif pour les victimes du communisme et l’ouverture de musées ;

4.5.4.       encourager les collectivités locales à ériger des monuments commémoratifs rendant hommage aux victimes des régimes communistes totalitaires.

III.       Exposé des motifs, par M. Lindblad

1. Introduction

2. La chute des régimes communistes d'Europe centrale et orientale, au début des années 90, a déclenché de nombreuses discussions sur l'évaluation politique et juridique des actes et des crimes commis au nom de l'idéologie communiste. La responsabilité des auteurs de ces actes et les éventuelles poursuites à leur encontre sont désormais des thèmes publiquement traités. Dans tous les pays anciennement communistes, des débats ont eu lieu à ce sujet au plan national et plusieurs ont adopté des lois spécifiques sur la « décommunisation » et/ou l’épuration1.

2.       Dans tous les pays concernés, cet aspect a été considéré comme l'un des éléments d'un processus plus large de démantèlement du système précédemment en place et du passage à la démocratie. Il était perçu comme une question d’ordre interne, et les orientations données par la communauté internationale, et en particulier par le Conseil de l'Europe, étaient centrées sur la prévention d'éventuelles violations des droits de l'homme.

3.       Dans cet esprit, deux rapports de l'Assemblée parlementaire sur les mesures de démantèlement des régimes totalitaires communistes ont été élaborés par M. Espersen et M. Severin pour le compte de la commission des questions juridiques et des droits de l'homme, respectivement en 1995 et 1996. Le premier a été renvoyé à la Commission après un débat à l’Assemblée, le second a conduit à l’adoption de la Résolution 1096 (1996).

4.       Toutefois, le Conseil de l'Europe, pas plus qu'aucune autre organisation intergouvernementale internationale, n'a pas entrepris jusqu'ici de procéder à une évaluation générale des régimes communistes, d'examiner sérieusement les crimes commis en leur nom et de les condamner publiquement. En fait, aussi difficile à comprendre que cela puisse être, il n’y a pas eu de débat sérieux, approfondi, sur l’idéologie qui a été à l’origine d’une terreur généralisée, de violations massives des droits de l’homme, de la mort de millions de personnes et a régi le sort de nations entières. Alors qu’un autre régime totalitaire du 20ème siècle, le nazisme, a fait l’objet d’enquêtes, a été condamné internationalement, que les auteurs des crimes ont été jugés, des crimes similaires commis au nom du communisme n’ont jamais fait l’objet ni d’enquêtes ni d’aucune condamnation internationale.

5.       L'absence de condamnation internationale peut s'expliquer en partie par l'existence de pays dont les gouvernements adhèrent toujours à l'idéologie communiste. Le souhait de maintenir de bonnes relations avec certains d'entre eux peut dissuader certains acteurs politiques de traiter ce sujet difficile. En outre, de nombreuses personnalités politiques encore en activité ont soutenu, d'une manière ou d'une autre, les régimes communistes. Pour des raisons évidentes, elles préfèreraient que la question de la responsabilité ne soit pas traitée. Il existe, dans beaucoup de pays européens, des partis communistes qui n'ont pas formellement condamné les crimes du communisme. Enfin, et ce point n'est pas le moins important, des éléments de l’idéologie communiste, comme l'égalité ou la justice sociale, continuent à séduire de nombreux membres de la classe politique, qui craignent que la condamnation des crimes du communisme ne soit assimilée à une condamnation de l’idéologie communiste.

6.       Votre Rapporteur est toutefois convaincu de l’urgente nécessité d'un débat public sur les crimes du communisme et de leur condamnation au niveau international. Ce débat et cette condamnation devraient intervenir sans plus tarder, pour plusieurs raisons. Tout d’abord, pour ce qui est de la perception dans le public, il devrait être clair que tous les crimes, y compris ceux commis au nom d’une idéologie prônant les idéaux les plus respectables tels que l’égalité et la justice, sont à condamner, et que ce principe ne souffre aucune exception. Cet aspect est particulièrement important pour les jeunes générations qui n’ont pas d’expérience personnelle des régimes communistes. Une position claire de la communauté internationale sur ce passé pourrait leur servir de référence pour leur action future.

7.       Il semblerait qu’une sorte de nostalgie du communisme soit encore présente dans certains pays, d’où le danger que les communistes reprennent le pouvoir dans l’un ou l’autre de ces pays. Le présent rapport devrait contribuer à une prise de conscience générale de l’histoire de cette idéologie.

8.       Par ailleurs, tant que des victimes des régimes communistes ou des membres de leurs familles sont encore en vie, il n’est pas trop tard pour leur accorder réparation morale de leurs souffrances.

9.       Dernière raison et non la moindre : des régimes communistes sont encore en place dans certains pays et des crimes sont encore commis au nom du communisme. A mes yeux, le Conseil de l’Europe, Organisation qui incarne les droits de l’homme, n‘a pas le droit de rester indifférent et silencieux même si ces pays ne figurent pas parmi ses membres. La condamnation internationale renforcera les arguments et la crédibilité de l’opposition interne dans ces pays et pourrait contribuer à des évolutions positives. C’est le moins que l’Europe, qui fut le berceau de l’idéologie communiste, puisse faire pour ces pays.

10.       Il convient de souligner qu’il n’est aucunement question, dans ce rapport, d’octroyer une compensation financière aux victimes des crimes communistes, et que la seule réparation préconisée est de nature morale.

11.       Le 15ème anniversaire de la chute des régimes communistes dans de nombreux pays offre une occasion favorable à une telle initiative. Le Conseil de l'Europe est bien placé pour ce faire, puisque près de la moitié des Etats membres ont fait l'expérience de régimes communistes.

12.       Dans le cadre de l’élaboration du présent rapport la Commission a organisé une audition avec la participation d’éminentes personnalités dont les connaissances approfondies en la matière ont apporté une importante contribution à ce travail. (Voir le programme de l’audition - Annexe 1). Je me suis également rendu en mission d’information en Bulgarie (16 mai 2005), en Lettonie (3 juin 2005), et en Russie (16-17 juin 2005) (Voir ci-joint les programmes des visites – Annexes 2-4). Je souhaite exprimer ma gratitude aux délégations parlementaires de ces pays pour l’aide apportée à la préparation de ces visites.

13.       Je tiens à souligner que le présent rapport ne prétend en aucune façon brosser un tableau complet des crimes communistes. La recherche historique doit être laissée aux historiens et il existe déjà une abondante littérature sur ce sujet dont je me suis servi pour établir le présent rapport, celui-ci étant conçu comme une évaluation politique des crimes du communisme.

2.       Brève présentation générale des régimes communistes

14.       Les régimes communistes, tels que ceux étudiés dans ce rapport, se définissent par un certain nombre de caractéristiques, notamment la domination d'un parti unique de masse attaché, du moins verbalement, à l’idéologie communiste. Le pouvoir est concentré entre les mains d’un petit nombre de dirigeants du parti, qui ne sont pas tenus de rendre des comptes ni de respecter la primauté du droit

15.       Le parti exerce sur l’Etat un contrôle tel que la démarcation entre ces deux notions est gommée, et ce contrôle s’étend, de plus, à tous les aspects de la vie quotidienne de la population, à une degré sans précédent. 

16.       Le droit d'association n'existe pas, le pluralisme politique est aboli et toute opposition, ainsi que toute tentative d'organisation indépendante, sont sévèrement réprimées. Par ailleurs, la mobilisation de masse par le biais du parti ou de ses organisations satellites est encouragée, et parfois même imposée.

17.       Pour assurer leur mainmise sur la sphère publique et prévenir toute action échappant à leur contrôle, ces régimes développent les forces de police à un point jamais atteint, établissent des réseaux d'informateurs et encouragent la délation. L’ampleur des formations de police et le nombre d'informateurs secrets ont varié selon les époques et les pays, mais ont toujours dépassé de loin les chiffres des Etats démocratiques.

18.       Les moyens de communication de masse sont monopolisés et/ou supervisés par l'Etat. Une stricte censure préalable est généralement appliquée. En conséquence, le droit à l'information est violé et il n'existe pas de presse libre.

19.       La nationalisation de l'économie, trait permanent du communisme directement lié à son idéologie, impose des restrictions à la propriété privée et à l'activité économique individuelle. De ce fait, les citoyens sont plus vulnérables vis-à-vis de l'Etat qui a le monopole de l'emploi et représente la seule source possible de revenus.

20.       Le système de pouvoir communiste a duré plus de quatre-vingt ans dans le pays où il a vu le jour, à savoir la Russie rebaptisée Union soviétique. Dans les autres pays européens, sa durée a été d'environ quarante-cinq ans. Hors de l'Europe les partis communistes sont au pouvoir depuis plus de cinquante ans en Chine, en Corée du Nord et au Vietnam, plus de quarante ans à Cuba et trente ans au Laos. Plusieurs Etats d'Afrique, d'Asie et d'Amérique du Sud alors sous influence soviétique ont eu pendant un certain temps des gouvernements communistes.

21.       Plus de vingt pays, sur quatre continents, peuvent dire avoir été communistes ou sous régime communiste pendant une certaine période. Outre l'Union soviétique et ses six satellites européens, la liste comprend l'Afghanistan, l'Albanie, l'Angola, le Bénin, le Cambodge (Kampuchéa), la Chine, le Congo, Cuba, l'Ethiopie, la Corée du Nord, le Laos, la Mongolie, le Mozambique, le Vietnam, le Yémen du Sud et la Yougoslavie.

22.       Avant 1989 le nombre de personnes vivant sous régime communiste s’élevait à plus d’un milliard.

23.       Leur longévité et leur expansion géographique ont entraîné des différences et des modifications dans les pratiques de ces régimes en fonction des pays, des cultures et des époques. Les régimes communistes ont évolué, sous l’effet de leur dynamique interne ou en réaction à la situation internationale. Il est difficile de comparer les gouvernements communistes au pouvoir dans la Russie de 1930, la Hongrie de 1960 ou la Pologne de 1980.

24.       Toutefois, malgré cette diversité, on peut sans conteste dégager des caractéristiques communes aux régimes communistes historiques, quels que soient le pays, la culture ou la période. L'une des plus manifestes de ces caractéristiques est la violation flagrante des droits de l'homme.

3.       Les crimes du communisme

25.       Les régimes communistes ont été marqués par une violation massive des droits de l'homme, dès l'origine. Pour arriver au pouvoir et s’y maintenir les régimes communistes sont allés au delà des assassinats individuels et des massacres à l’échelle locale et ont intégré les procédés criminels dans le système de gouvernement. Il est vrai que quelques années après l’établissement du régime dans la plupart des pays européens, et au bout de dix ans en Union Soviétique et en Chine, la terreur a quelque peu perdu de sa violence initiale. Toutefois, le « souvenir de la terreur » a joué un rôle important dans les sociétés, la menace potentielle remplaçant les atrocités réelles. De plus, si la nécessité s’en faisait sentir ces régimes recouraient à la terreur comme on a pu le voir en Tchécoslovaquie en 1968, en Pologne en 1971, 1976 et 1981 ou en Chine en 1989. Cette règle est valable pour tous les régimes communistes, historiques et actuels, quel que soit le pays.

26.       D’après de prudentes évaluations (les chiffres exacts ne sont pas connus) le nombre de personnes tuées par les régimes communistes répartis en pays ou régions s’établit comme suit2 :

- Union Soviétique : 20 millions de victimes
- Chine : 65 millions
- Vietnam : 1 million
- Corée du Nord : 2 millions
- Cambodge : 2 millions
- Europe orientale : 1 million
- Amérique latine 150 000
- Afrique : 1,7 million
- Afghanistan : 1,5 million

Ces chiffres recouvrent des situations très diverses : exécutions individuelles et collectives, décès dans les camps de concentration, victimes de la faim et des déportations.

27.       Les chiffres ci-dessus s’appuient sur des documents historiques et s’il ne s’agit que d’estimation c’est parce que l’on a de bonnes raisons de penser qu’ils sont en fait beaucoup plus élevés. Malheureusement les restrictions imposées à l’accès aux archives, en Russie en particulier,ne permettent pas de parvenir à une plus grande vérification des chiffres exacts.

28.       Une caractéristique majeure des crimes du communisme a été la répression visant des catégories entières d’innocents dont le seul « crime » était précisément d’appartenir à ces catégories. C’est ainsi qu’au nom de l’idéologie ces régimes ont assassiné des dizaines de millions de paysans ‘riches’ (koulaks), aristocrates, bourgeois, cosaques, Ukrainiens et autres groupes.

29.       Ces crimes sont le résultat direct de la théorie de la lutte des classes qui imposait la nécessité de « l’élimination » des catégories de personnes considérées comme sans utilité pour la construction d’une société nouvelle. Les victimes étaient en grande partie des nationaux.

30.       A la fin des années 20 en Union Soviétique la GPOU (l’ancienne Tchéka) instaura des quotas : chaque district était tenu de livrer un nombre donné d’ « ennemis de classe ». Les chiffres étaient fixés centralement par la direction du parti communiste. Les autorités locales devaient donc arrêter, déporter ou exécuter un nombre fixé de personnes, faute de quoi elles faisaient elles mêmes l’objet de persécutions.

31.       En termes de nombre de victimes, la liste des plus graves crimes communistes s’établit comme suit :

- exécutions individuelles et collectives de personnes considérées comme des opposants politiques, sans jugement ou après un jugement sommaire, répressions sanglantes de manifestations et de grèves, exécution d’otages et prisonniers de guerre en Russie de 1918 à 1922. Faute d’accès aux archives (et aussi du fait de l’absence de traces documentaires de nombreuses exécutions) il est impossible de donner des chiffres précis, mais les victimes se comptent en dizaines de milliers.

- mort de faim d’environ 5 millions de personnes du fait des réquisitions, principalement en Ukraine en 1921-1923. La faim a été utilisée comme arme politique par plusieurs régimes communistes et pas uniquement par l’Union Soviétique.

- extermination de 300 000 à 500 000 cosaques entre 1919 et 1920

-décès de centaines de milliers de personnes dans les camps de concentration. Là aussi l’impossibilité d’accéder aux archives bloque la recherche.

- 690 000 personnes ont été arbitrairement condamnées à mort et exécutées lors de la vague de « purges » du parti communiste de 1937-38. Des milliers d’autres ont été déportées ou envoyées dans des camps. Au total entre le 1er octobre 1936 et le 1er novembre 1938 environ 1 565 000 personnes sont été arrêtées et 668 305 d’entre elles ont été exécutées. Selon de nombreux chercheurs ces chiffres sont sous-évalués et devront être vérifiés lorsque toutes les archives auront été rendues accessibles.

- assassinats massifs d’environ 30 000 « koulaks » (paysans ‘riches’) lors de la collectivisation forcée de 1929-33. Deux millions ont par ailleurs été déportés entre 1930 et 1932.

- des milliers de citoyens ordinaires, accusés d’entretenir des relations avec l’« ennemi » ont été exécutés dans la période précédant la seconde guerre mondiale. En 1937, par exemple, quelque 144 000 personnes, accusées d’avoir des contacts avec les polonais vivant en Union soviétique, ont été exécutées. En 1937 également, 42 000 personnes ont été exécutées au motif qu’elles avaient de relations avec des travailleurs allemands en URSS.

- 6 millions d’Ukrainiens sont morts de faim sous l’effet d’une politique délibérée dans les années 1932-33.

- assassinats et déportations de centaines de milliers de Polonais, Ukrainiens, Lituaniens, Lettons, Estoniens, Moldaves et habitants de la Bessarabie en 1939-41 et en 1944-45 ;

- déportations des Allemands de la Volga en 1941, des Tatars de Crimée en 1943, des Tchétchènes et des Ingouches en 1944 ;

- déportations et exterminations d’un quart de la population du Cambodge entre 1975 et 1978 ;

- des millions de victimes des politiques criminelles de Mao Zedong en Chine et Kim Il Sun en Corée du Nord. Dans ce cas également l’absence de documents ne permet pas de donner des chiffres précis ;

- de nombreuses victimes dans d’autres parties du monde, Afrique, Asie et Amérique latine, dans des pays qui se disent communistes et se réfèrent explicitement à l’idéologie communiste.

Cette liste n’est absolument pas exhaustive. Il n’y a littéralement pas un pays (ou une région) sous régime communiste qui ne soit en mesure de dresser sa propre liste de souffrances.

32.       Les camps de concentration établis par le premier régime communiste dès septembre 1918 sont devenus l’un des symboles les plus honteux des régimes communistes . En 1921 on en comptait déjà 107 et plus de 50 000 personnes y étaient détenues. Le taux de mortalité extrêmement élevé qui les caractérisait peut être illustré par l'exemple du camp de Kronstadt : sur 6 500 détenus internés en mars 1921, 1 500 était encore en vie un an plus tard.

33.       En 1940, le nombre de prisonniers atteignait 2 350 000 répartis dans 53 camps de concentration, 425 colonies spéciales, 50 colonies pour mineurs et 90 maisons pour nouveaux nés.

34.       Pendant les années 40, la moyenne des détenus était de 2,5 millions à tout moment. Eu égard à la forte mortalité, ce chiffre signifie que le nombre des personnes qui ont été internées était beaucoup plus élevé.

35.       Au total, de 15 à 20 millions de personnes sont passés par les camps entre 1930 et 1953.

36.       Le système des camps a été adopté également par d’autres régimes communistes, en particulier par la Chine, la Corée du nord, le Cambodge et le Vietnam.

37.       L’invasion de plusieurs pays par l’armée soviétique pendant la seconde guerre mondiale à été systématiquement suivie d’une terreur massive : arrestations, déportations, assassinats à grande échelle. Parmi les pays les plus touchés il faut citer la Pologne (selon les estimations 440 000 victimes en 1939, dont les officiers polonais prisonniers de guerre, à Katyn en 1940), l’Estonie (175 000 victimes, dont 800 officiers, ce qui représente 17,5 de la population totale), la Lituanie, la Lettonie (119 000 victimes), la Bessarabie et la Bucovine du nord.

38.       La déportation de populations entières était une mesure politique courante, en particulier pendant la deuxième guerre mondiale. En 1940-41, environ 330 000 ressortissants polonais habitant les zones occupées par l'armée soviétique ont été transférés de force à l'est de l'Union soviétique, principalement au Kazakhstan. 900 000 Allemands de la région de la Volga ont été déportés à l'automne 1941 ; 93 000 Kalmouks en décembre 1943 ; 521 000 Tchétchènes et Ingouches en février 1944 ; 180 000 Tatars de Crimée en 1944. Pour que la liste soit complète, il faut mentionner également les Lettons, les Lituaniens, les Estoniens, les Grecs, les Bulgares, les Arméniens de Crimée, les Turcs Meskhètes, et les Kurdes du Caucase.

39.       La déportation touchait également les opposants politiques. A partir de 1920, les opposants politiques de Russie étaient envoyés aux îles Solovki. En 1927, le camp construit dans ces îles abritait 13 000 détenus, de 48 nationalités différentes.

40.       Les crimes les plus violents des régimes communistes, tels que le meurtre de masse et le génocide, la torture, le travail forcé et d'autres formes de terreur physique collective, ont continué en Union soviétique et, à un degré moindre, dans les autres pays européens, jusqu'à la mort de Staline.

41.       A partir du milieu des années 50, la terreur a considérablement diminué dans les pays communistes mais la persécution sélective de divers groupes et individus s'est poursuivie. Elle consistait en surveillance policière, en arrestations, emprisonnements, amendes, traitements psychiatriques forcés, diverses restrictions de la liberté de mouvement, discriminations dans l'emploi entraînant souvent la pauvreté et l'exclusion professionnelle, l'humiliation et la diffamation publiques. Les régimes communistes européens post-staliniens ont exploité la crainte de persécutions potentielles, très répandue et bien présente dans la mémoire collective. A long terme, toutefois, le souvenir des horreurs passées s'est graduellement atténué, perdant de son influence sur les jeunes générations.

42.       Cependant, même pendant ces périodes relativement calmes, les régimes communistes se sont montrés capables de recourir à une violence massive s'ils le jugeaient nécessaire, comme l'ont montré les événements de Hongrie en 1956, de Tchécoslovaquie en 1968 ou de Pologne en 1956, 1968, 1970 et 1981.

43.       La chute des gouvernements communistes en Union Soviétique et dans d'autres pays européens a facilité l'accès à certaines archives attestant les crimes communistes. Avant 1990, ces archives étaient totalement inaccessibles. Les documents qui s'y trouvent constituent une source d'information importante sur les mécanismes de gouvernement et de prise de décision, et complètent les connaissances historiques relatives au fonctionnement des systèmes communistes.

4.       Conclusions

44.       Il semble que l’on puisse tenir pour confirmé que la dimension criminelle des régimes communistes n'a pas été le fruit des circonstances, mais plutôt la conséquence de politiques délibérées conçues par les fondateurs de ces régimes avant même qu'ils ne parviennent au pouvoir. Les dirigeants communistes historiques n'ont jamais caché leurs objectifs, qui étaient la dictature du prolétariat et l'élimination des opposants politiques et des catégories de population incompatibles avec le nouveau modèle de société.

45.       L’idéologie communiste, partout et à toutes les époques où elle a été mise en œuvre, que ce soit en Europe ou ailleurs, a toujours débouché sur une terreur massive, des crimes et des violations des droits de l’homme à grande échelle. Quiconque analyse les conséquences de l’application de cette idéologie ne peut que constater des analogies avec les effets de la mise en pratique d’une autre idéologie du 20ème siècle, le nazisme. En dépit de leur hostilité mutuelle, ces deux régimes ont en commun un certain nombre de caractéristiques.

46.       Toutefois, si le caractère criminel et condamnable du régime nazi est demeuré incontesté, du moins pendant un demi-siècle, et si ses dirigeants ainsi que beaucoup d'auteurs de crimes ont dû rendre des comptes, les régimes communistes n'ont pas suscité de réaction comparable. Leurs crimes ont rarement fait l'objet de poursuites et nombre de leurs auteurs n'ont jamais été traduits en justice. Des partis communistes sont encore actifs dans certains pays et ils n’ont jamais ne serait-ce que pris leurs distances par rapport à la période passée pendant laquelle ils ont apporté leur soutien et leur collaboration aux régimes communistes criminels.

47.       Les symboles communistes sont ouvertement utilisés et le public est très peu conscient des crimes communistes. Ce faible degré de conscience est particulièrement frappant par comparaison avec la connaissance que le public a des crimes nazis. L’éducation donnée aux jeunes générations dans nombre de pays ne contribue certainement pas à réduire cet écart.

48.       Les intérêts politiques et économiques d’un certain nombre de pays influent sur le niveau des critiques à l’égard de certains régimes communistes encore en place. C’est particulièrement flagrant dans le cas de la Chine.

49.       En tant que Rapporteur, je suis d'avis que la condamnation internationale de l’idéologie et des régimes communistes ne devrait plus souffrir de nouveaux retards. Elle devrait être le fait à la fois de l’Assemblée au niveau parlementaire et du Comité des Ministres au niveau intergouvernemental. Personnellement, je ne partage pas l’opinion de certains collègues qu’une distinction nette doit être faite entre l’idéologie et la pratique. La dernière découle de la première et tôt ou tard les bonnes résolutions initiales sont dépasées par le système totalitaire à parti unique et ses abus.

50.        Il devrait toutefois être clair que ce sont des crimes commis au nom de l'idéologie communiste qui sont condamnés, et non pas un pays donné. Les Russes eux-mêmes ont été les premières et les plus nombreuses victimes de l’idéologie communiste. Dans chaque pays où les communistes ont pris le pouvoir, les crimes étaient comparables. Il faut espérer que le présent rapport contribuera à la poursuite d’une réconciliation fondée sur la vérité historique et la compréhension de l’histoire.

51.       L’Assemblée devrait recommander au Comité des Ministres la création d’un comité chargé de mener de vastes recherches concernant les crimes communistes dans les Etats membres du Conseil de l’Europe. Dans le même temps, les Etats membres qui ne l’ont pas encore fait devraient être instamment priés de créer au niveau national des comités analogues qui travailleraient en étroite coopération avec le comité du Conseil de l’Europe .

52.       Le but ultime des travaux du comité du Conseil de l’Europe et des comités nationaux serait d’établir les faits et de proposer des mesures concrètes destinées à permettre une justice et des réparations rapides et à rendre hommage à la mémoire des victimes.

53.       Le succès des travaux du comité dépend à l’évidence de l’accès aux archives, particulièrement en Russie. C’est pourquoi, la législation pertinente des pays concernés, et plus particulièrement la Russie, devrait respecter la Recommandation (2000) 13 du Comité des Ministres sur une politique européenne de communication des archives.

54.       Dernier point, mais non le moindre, le Comité des Ministres devrait lancer dans les états membres du Conseil de l’Europe une campagne de sensibilisation aux crimes du communisme qui devrait inclure une révision des manuels scolaires. Les Etats membres du Conseil de l’Europe devrait être encouragés à faire de même au niveau national.

ANNEXE 1

Audition parlementaire sur la
Nécessité d’une condamnation internationale
des crimes du communisme
Paris - 14 décembre 2004

PROGRAMME

Note introductive

Le communisme totalitaire appartient désormais à l’histoire. C’est devenu un cliché que d’en dire : « les idées étaient bonnes, ce sont les hommes qui ont échoué ». Il reste beaucoup de régimes et de partis communistes dans le monde, dont certains ont choisi la voie démocratique. Mais il est temps, à présent, de faire le bilan des nombreux crimes du communisme totalitaire dans le passé, et de le condamner solennellement. Si nous nous en abstenions, une nostalgie illusoire risquerait de s’installer dans l’esprit des jeunes générations, qui verraient dans ce régime un substitut éventuel à la démocratie libérale. L’action que nous menons pour le renforcement de la citoyenneté démocratique et le rejet de toute idée de régime autoritaire s’en trouverait gravement compromise.

Séance de travail I       Les crimes du communisme

Exposés  :

i.       Répression visant les opposants : meurtres, persécutions, camps de concentration et torture

ii.        Violation des droits : contrôle total des possibilité d’expression, de la vie privée, suppression de la liberté de mouvement, de religion, et de la propriété privée

. M. Stéphane COURTOIS, Directeur de Recherches, CNRS, Rédacteur en chef de « Communisme », co-auteur du « Livre noir du communisme : crimes, terreur et répression »

. M. Vladimir BOUKOVSKY, ancien dissident soviétique, auteur de plusieurs livres sur le communisme

. M. Toomas HIIO, Fondation estonienne de recherche sur les crimes contre l’humanité

Discussion

Séance de travail II       Dimension historique

i.       Introduction :

. M. Dariusz STOLA, Institut d’études politiques, Académie des Sciences de Pologne (PAN)

ii.       Théorie et pratique : pourquoi nous devons condamner les «crimes du communisme» et non pas le communisme en tant qu’utopie

Groupe de discussion avec la participation de parlementaires

. Discussion lancée par :   
       Mme Aguiar, Rapporteur, Portugal
       M. Wielowieyski, Sénat, Varsovie, Pologne
       M. Gross, Conseil National, Parlement, Berne, Suisse
       M. Toshev, Assemblée Nationale, Sofia, Bulgarie

iii.       Importance d’une condamnation dans une perspective politico-historique

. Communication de Mme Aguiar, Rapporteur

Discussion

Conclusions et adoption éventuelle d’une déclaration

ANNEXE II

Visite en Bulgarie, 15-16 mai 2005
M. Göran Lindblad – Rapporteur
Commission des questions politiques
Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe

PROGRAMME
Dimanche 15 mai – arrivée
22 h 30 en provenance de Munich
Salon des VIP
Logement : Best Western City Hotel

Lundi 16 mai

10 h 00 Départ de l’hôtel pour les réunions prévue s dans la salle « Zapad », Assemblée Nationale

10 h 30 Rencontre avec des représentants du ministère de la Justice

11 h 00 Rencontre avec des représentants du Comité pour la protection des
données classifiées

12 h 00 Réunion avec la Commission des droits de l’homme de l’Assemblé Nationale

12 h 30 Déjeuner

13 h 30 Rencontre avec des ONG : Union des victimes de la répression ; Union de personnes victimes de la répression après le 9 septembre 1944 ; « Vérité » ; Ligue pour la protection des droits de l’homme

16 h 50 Départ pour l’aéroport, salon VIP

ANNEXE III

Visite en Lettonie, 3 juin 2004
M. Göran Lindblad – Rapporteur
Commission des questions politiques
Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe

Programme

Préparation du rapport sur la « Nécessité d’une condamnation internationale des crimes du communisme »

Membres de la délégation :

M. Göran Lindblad – (Suède, parti populaire européen)
Mme Agnieszka Nachilo – Secrétaire de la Commission

Mardi 2 juin

       Arrivée de la délégation

Vendredi 3 juin

08 h 45

Départ de l’hôtel

 

 

09 h 00 – 09 h 30

Rencontre avec le ministre des Affaires étrangères M. Artis Pabriks

 

 

09 h 45 - 10 h 15

Rencontre avec le chef du Département de la planification politique du Ministère de la Justice Mme Laila Medina

 

 

10 h 30 – 11 h 00

Rencontre avec la personne conseillée par le ministère de l’Intérieur
M. Karlis Dauksts

 

 

11 h 15 – 12 h 15

Rencontre avec des représentants des ONG suivantes :
Association lettonne des victimes de la répression politique
Mémorial
Enfants de Sibérie
Association des Lettons de l’Est
Responsable Mme Zane Zvaigzne (Centre d’information du Conseil de l’Europe)

 

 

12 h 30 – 13 h 10

Visite du Centre de documentation sur les conséquences du totalitarisme.
Rencontre avec le responsable du Centre
M. Indulis Zalite

 

 

13 h 20 – 14 h 30

Déjeuner de travail avec la Délégation de la Lettonie à l’Assemblée Parlementaire du Conseil de l’Europe et avec le président du Groupe de travail parlementaire pour la rédaction d’une Déclaration condamnant le communisme
M. Guntis Berzins

 

 

14 h 45 – 15 h 25

Réunion avec les membres du Groupe parlementaire pour la rédaction d’une déclaration condamnant le communisme

 

 

15 h 30 – 16 h 30

Réunion avec les experts et les historiens faisant office de consultants auprès du Groupe de travail parlementaire pour la rédaction d’une déclaration condamnant le communisme

 

 

16 h 40

Départ pour l’aéroport

 

ANNEXE IV -

Visite à Moscou, 15-17 juin 2005
M. Göran Lindblad – Rapporteur
Commission des questions politiques
Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe

PROGRAMME

Mercredi 15 juin

21h30/22h25

Arrivée des membres de la délégation à Moscou
Logement à l’hôtel

Jeudi 16 juin

08h00-09h30 
Petit-déjeuner de travail avec des ONG (à l’hôtel)


10h00/10h30

Rencontre au Centre de réhabilitation des victimes de persécutions politiques et des informations archivées (Ministère de l’Intérieur de la Fédération de Russie)
Déjeuner

 

 

13h30/14h00 

Rencontre à l’Institut de l’Histoire universelle de l’Académie russe des sciences

 

 

16h00-18h00 

Rencontres à la Duma d’Etat avec les factions et commissions

Vendredi 17 juin

8 h 30                 -Petit-déjeuner de travail avec M. Kosachev, Chef de la délégation russe

11h00-12h00       -Rencontre avec le Chef de l’agence d’archivage fédérale, M. Vladimir Kozolv

12h45-14h00       -Rencontre à l’Institut d’Histoire russe de l’Académie russe des sciences

14h00                 -Départ pour l’aéroport (Sheremetyevo II)

16h50/17h00       -Départ des membres de la délégation

* * *

Commission chargée du rapport : Commission des questions politiques

Renvoi en commission : Doc. 9875 rév., Renvoi 2872 du 29.09.03,

Projets de Recommandation et de Résolution adoptés respectivement avec 26 voix pour, 5 voix contre et 4 abstentions, et avec 24 voix pour, 8 voix contre et 2 abstentions, par la Commission le 14 décembre 2005.

Membres de la commission: Members of the Committee : M. Abdülkadir Ateş (Président), M. Konstantion Kosachev (Vice-Président), M. Zsolt Németh (Vice-Président), M. Birgir Ármannsson,  M. Giuseppe Arzilli, M. Claudio Azzolini, M. Miroslav Beneš, M. Radu-Mircea Berceanu, M. Gerardo Bianco, M. Giorgi Bokeria, Mme Beáta Brestenká, M. Doros Christodoulides, Mme Anna Čurdová, M. Noel Davern, M. Michel Dreyfus-Schmidt, M. Adri Duivesteijn, Mme Josette Durrieu, M. Mikko Elo, M. Joan Albert Farré Santuré, M. Per-Kristian Foss, M. Jean-Charles Gardetto, M. Charles Goerens, M. Daniel Goulet, M. Andreas Gross, M. Klaus-Jürgen Hedrich, M. Jean-Pol Henry, M. Joachim Hörster, M. Ivan Ivanovski (remplaçant : M. Andrej Zernovski), M. Tadeusz Iwiński, M. Elmir Jahić, M. Ljubiša Jovašević, M. Ivan Kalezić, M. Oleksandr Karpov, M. Oskars Kastēns, M. Petro Koçi, M. Yuriy Kostenko, Mme Darja Lavtižar-Bebler, M. Göran Lindblad, M. Younal Loutfi, M. Mikhail Margelov (remplaçant : M. Guennady Ziuganov), M. Dick Marty, M. Frano Matušić , M. Evagelos Meimarakis, M. Murat Mercan, M. Jean-Claude Mignon, M. Marko Mihkelson, Mme Nadezhda Mikhailova, M. Joāo Bosco Mota Amaral, Mme Natalia Narochnitskaya , Mme Carina Ohlsson, M. Boris Oliynyk (remplaçant : M. Uyriy Karmazin), M. Algirdas Paleckis (remplaçant : M. Jonas Čekuolis), M. Theodoros Pangalos, M. Gordon Prentice (remplaçant : M. John Austin), M. Gabino Puche, M. Lluís Maria de Puig, M. Jeffrey Pullicino Orlando, M. Umberto Ranieri (remplaçante : Mme Tana de Zulueta), M. Michael Roth, Lord Russell-Johnston, M. Jan Rzymełka, M. Peter Schieder, Mme Juana Serna (remplaçant : M. Julio Padilla), M. Adrian Severin, Mme Hanne Severinsen, M. Samad Seyidov, M. Leonid Slutsky, M. Michael Spindelegger, M. Zoltán Szabó, Baroness Taylor of Bolton, M. Mehmet Tekelioğlu, M. Tigran Torosyan, Mme Marianne Tritz (remplaçant : M. Rudolf Bindig), M. Vagif Vakilov (remplaçant : M. Azim Mollazade), M. Luc Van den Brande (remplaçant : M. Stef Goris), M. Varujan Vosganian, M. Andrzej Wielowieyski, M. David Wilshire, M. Bart van Winsen, Mme Renate Wohlwend, M. Marco Zacchera,

Ex-officio: MM. Mátyás Eörsi, Mats Einarsson,

N.B. : Les noms des membres qui ont pris part à la réunion sont imprimés en caractères gras

Chef du Secrétariat : M. Perin

Secrétaires de la Commission : Mme Nachilo, M. Chevtchenko, Mme Sirtori-Milner

1 Pour plus de précisions, voir le rapport sur les mesures de démantèlement des régimes totalitaires communistes (Doc.7209)

2 Source: “Le livre noir du communisme : crimes, terreur et répression » Stéphane Courtois, Edition Robert Laffont, S.A. Paris 1997



Adresse / Contact us webmaster.assembly@coe.int ...