Proiect de lege privind limitarea temporară a accesului la demnităţi şi funcţii publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere ale regimului comunist

             Art. 1. Timp de 10 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele care în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au deţinut vreuna din demnităţile sau funcţiile prevăzute la art. 2 nu pot candida, nu pot fi alese sau numite în vreuna din demnităţile ori funcţiile enumerate la art. 3.

             Art. 2. Au făcut parte din structurile de putere ale regimului comunist şi intră sub incidenţa art. 1. următoarele persoane:

            a). activiştii salarizaţi din aparatul central şi local al Partidului Comunist Român;

            b). activiştii salarizaţi din aparatul central al organizaţiilor de masă şi profesionale care aveau, totodată, funcţii de conducere în structurile Partidului Comunist Român;

            c). membrii Marii Adunări Naţionale, Consiliului de Stat, Consiliului de Miniştri şi ai consiliilor populare care aveau, totodată, funcţii de conducere în structurile centrale sau locale ale Partidului Comunist Român;

            d). activiştii politici salarizaţi din cadrul Consiliului politic superior al Armatei şi ai Comitetelor de partid de pe lângă Ministerul de Interne şi Departamentul Securităţii Statului;

            e). ofiţerii din aparatul operativ al Securităţii, inclusiv cei care au lucrat sub acoperire în diferite instituţii ale statului, cu excepţia celor care şi-au desfăşurat activitatea în serviciile de contraspionaj sau contrainformaţii militare.

             Art. 3. Persoanele prevăzute la art. 2. nu pot candida, nu pot fi alese şi nu pot fi numite în următoarele demnităţi sau funcţii:

            a). preşedinte al României;

            b). consilier de stat sau consilier în aparatul preşedintelui;

            c). senator sau deputat;

            d). secretar general, secretar general adjunct, dierctor de departament sau şef de direcţie în aparatul Senatului ori al camerei Deputaţilor;

            e). membru al Guvernului, secretar de stat, director, secretar general sau şef de departament în minister;

            f). membru al Consiliului Superior al magistraturii, al Curţii Constituţionale, al Curţii de Conturi, al Curţii Supreme de Justiţie, al Curţilor de Apel, preşedinte sau vicepreşedinte de judecătorie sau tribunal;

            g). procuror general, procuror general adjunct sau şef de secţie la parchetele de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau Curţile de Apel; procuror şef, procuror şef adjunct sau şef de secţie la parchetele de pe lângă judecătorii ori tribunale;

            h). avocat al poporului;

            i). director, director adjunct al Serviciului Român de Informaţii sau al Serviciului de Informaţii Externe;

            j). membru în Consiliul Naţional al Concurenţei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul Naţional de Administraţie al Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, Consiliul de Administraţie al Societăţii Române de Televiziune sau al Societăţii Române de Radiodifuziune;

            k). director, dierctor adjunct sau şef de secţie la agenţia de ştiri a guvernului;

            l). membru în Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României sau în consiliul de administraţie al oricărei bănci, dacă reprezintă interesele statului român;

            m). membru în consilului de administraţie al oricărei societăţi comerciale, dacă reprezintă interesele statului român;

            n). prefect, subprefect, secretar general al prefecturii;

            o). primar

            p). consilier judeţean, municipal, orăşenesc sau comunal.

             Art. 4. Persoanele prevăzute la art. 2. al prezentei legi pot exercita orice activităţi legale, cu excepţia celor prevăzute la art. 3.

             Art. 5. În termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul de Justiţie va elabora normele metodologice de aplicare a acesteia.

             Art. 6. Persoanele prevăzute la art. 2. care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, se află în vreuna din demnităţile sau funcţiile alese prevăzute la art. 3. îşi vor duce mandatul până la capăt.

             Art. 7. Persoanelor prevăzute la art. 2. care, la 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se află numite în vreuna din funcţiile prevăzute la art. 3., li se oferă un post corespunzător pregătirii lor profesionale şi, în cazul în care îl refuză, li se desface contractul de muncă.

             Art. 8. Persoanele care prin prerogativele conferite de lege sunt abilitate să aplice prevederile art. 7. şi care, din orice motiv, refuză să o facă, la împlinirea termenului de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt de drept demise.

             Art. 9.

            1). Persoanele care, în virtutea atribuţiilor conferite de lege, au dreptul să facă numiri în vreuna din funcţiile prevăzute la art. 3. sunt obligate să verifice imediat persoanele aflate în exerciţiul respectivelor funcţii dacă intră sau nu sub incidenţa art 2.

            2). Declanşarea verificării prevăzută la alin. 1). poate fi determinată şi de sesizarea unei persoane fizice sau juridice.

            3). Orice persoană fizică sau juridică are dreptul să sesizeze persoanele fizice sau juridice special desemnate prin normele de aplicare a prezentei legi despre apartenenţa la categoria definită de art. 2. a oricărei persoane care şi-a anunţat ori depus candidatura pentru vreuna din funcţiile alese, prevăzute la art. 2.

            4). Declanşarea verificării conform alin. 1). sau primirea uneia dintre sesizările prevăzute la alin. 2). şi 3). se anunţă imediat persoanei vizate care, în termen de 90 de zile de la data înştiinţării poate proba cu documente oficiale că nu intră sub incidenţa art. 2.

             Art. 10.

            1). Contestaţiile împotriva deciziilor de încadrare în categoria prevăzută de art. 2. sunt de competenţa tribunalelor, care vor judeca în procedură de urgenţă cauzele.

            2). Contestaţiile vor fi însoţite de documente şi orice înscrisuri probatorii.

            3). Pentru soluţinarea cauzelor instanţele de judecată pot solicita copii după documente şi înscrisuri din partea instituţiilor abilitate ale statului, care au obligaţia de a le pune la dispoziţia instanţei în termen de maximum 10 zile de la solicitare.

            4). Declanşarea litigiului în intsanţă suspendă decizia de înlocuire din funcţie sau de desfacere a contractului de muncă.

             Art. 11.

            1). Prezenta lege intră în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial al României.

            2). La data intrării în vigoare a prezentei legi, toate prevederile legale contrare se abrogă.

 

George Şerban

- 19 ianuarie 1990 - se înfiinţează Societatea Timişoara

 -  27 februarie 1990 - Societatea Timişoara analizează şi adoptă textul Proclamaţiei de la Timişoara, propus de George Şerban

 - 11 martie 1990 - este lansată Proclamaţia de la Timişoara care in punctual 8 cuprinde o propunere de lustraţie, ca posibil articol într-o viitoare Lege electorală

 - 23 aprilie 1990 - a început demonstraţia-maraton din piaţa Universităţii din Bucureşti pentru susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara

 - 28 aprilie 1990 - s-a constituit Alianţa Naţională pentru Proclamaţia de la Timişoara

 - 1994 - senatorul Constantin Ticu Dumitrescu depune la Senat primul proiect de Lege a lustratiei, proiect care, însă nu a fost dezbătut în plenul Senatului

- 11 martie 1998 - Preşedintele României, Emil Constantinescu declară la Timişoara că nu mai este nevoie de punctul 8 al Proclamaţiei, deoarece puterea a fost preluată de forţele democratice

 - 12 ianuarie 1999 - George Şerban încheie redactarea proiectului de Lege a lustraţiei, cu trei zile inainte de a muri;

 - martie 1999 - Liana Serban, soţia lui George Şerban  înmânează proiectul Legii lustraţiei parlamentarilor PNŢCD de Timiş, pentru a fi depus în Parlament;

 - mai 1999 - proiectul Legii lustraţiei, cu expunerea de motive adaugată de PNŢCD, în care se propune ca viitoarea lege să se numească "Legea George Şerban" - în semn de omagiu adus autorului - este depus şi înregistrat la Camera Deputaţilor, de un grup de de parlamentari PNŢCD, în frunte cu deputatul Teodor Stanca. Proiectul a fost blocat în comisii, fără a ajunge  să fie dezbătut în plen;

 - 2005 - Societatea „Timisoara“ declară anul 2005 „Anul lustraţiei“.

 - 11 martie 2005  + Proiectul Legii lustraţiei redactat de George Şerban este republicat în volumul „Proclamaţia de la Timişoara - şansa ratată a României“, după ce apăruse pentru prima oară în ziarul “Ziua” în anul 1999. Proiectul a fost înmânat Societăţii Timişoara de către Liana Şerban

 - 18 martie 2005 - la Timişoara, Preşedintele Traian Băsescu promite Societăţii Timişoara sprijin pentru Legea lustraţiei. 

- 18 martie 2005 - Societatea Timişoara predă deputatului  PNL Mona Muscă proiectul lui George Şerban pentru a fi depus în Parlament

 - aprilie 2005 - Florian Mihalcea, preşedintele Societăţii Timişoara, propune Consiliului de conducere al Societăţii un text modificat al legii după proiectul lui  George Şerban.  Textul cu amendamente este predat deputatului PNL Viorel Oancea (membru al Societăţii Timişoara), care îl depune ca iniţiativă legislativă în Parlament, alături de parlamentarii PNL Mona Muscă şi Adrian Ciorianu. Viorel Oancea face şi el modificări pe care le discută cu Consiliul de conducere al Societăţii Timişoara şi redactează expunerea de motive a proiectului.

 Proiectul legii lustraţiei este adoptat de conducerea PNL şi semnat ca iniţiator şi de deputatul PNL Eugen Nicolăescu.

 Proiectul primeşte avizul Guvernului şi este completat cu amendamente venind de la Ministerul justiţiei, semnate de ministrul Monica Macovei. Este din nou analizat de către Societatea Timişoara, unde sunt aduse şi sugestiile profesorului Valeriu Stoica.

 PIN introduce un proiect de lege antinomenclatură iniţiat de parlamentarii Cozmin Guşă, Lavinia Şandru şi Aurelian Pavelescu. Deputatul Aurelian Pavelescu respinge propunerea Societaţii Timişoara şi a PNL de comasare a celor două proiecte.

 - 14 mai 2005 - parlamentarii de Timiş ai partidelor PNL, PD, UDMR, PC şi ai grupului parlamentar al minorităţilor, altele decît UDMR, semnează, în nume propriu, declaraţii de susţinere a legii

- septembrie 2005 - martie 2006 - au loc dezbateri publice, mese rotunde, conferinţe şi simpozioane, iniţiate, în majoritate, de către Societatea Timişoara, în întreaga ţară.

 - februarie 2006 - Legea lustraţiei este dezbătută în comisiile specializate ale Senatului

 -10 martie  2006 - Legea lustraţiei este adoptată de Senat

 - mai 2006 - Societatea Timişoara organizează o audiere publică în Camera deputaţilor pe tema Legii lustraţiei

 - 16 august 2006 - Societatea Timişoara redactează un set de amendamente la forma votată în Senat a Legii lustraţiei

 - septembrie 2006 - martie 2007 - au loc dezbateri publice, mese rotunde, conferinţe şi simpozioane, iniţiate, în majoritate de către Societatea Timişoara, în întreaga ţară.

în sectiunea:  Prima pagina > Proceduri parlamentare > Proces legislativ la Senat > Pl L642/2005            Versiunea pentru printare

                        SENAT             

Pl nr. L642/2005

Propunere legislativă referitoare la Legea Lustrației, privind limitarea temporară a accesului la unele funcții și demnități publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere ale regimului comunist și ale aparatului represiv al Partidului Comunist Român

Nr. înregistrare:

- Senat:             L642/16.11.2005

- Camera Deputatilor: 282/12.04.2006

Procedura legislativa:  cf. Constitutiei revizuita în 2003

Camera decizionala:    Camera Deputatilor

Termen adoptare:        60 zile pentru Senat ca prima Camera sesizata

Tip initiativa:   Propunere legislativa

Caracter:          organic

Procedura de urgenta: da

Stadiu:

Initiator:          4 deputati+senatori

deputati PNL: Musca( Monica Octavia, Nicola(escu Gheorghe-Eugen, Oancea Viorel

senatori D.A.:  Cioroianu Adrian Mihai

Consultati:      fisa de la Senat

 

Derularea procedurii legislative

Data                Actiunea

16.06.2005        înregistrat la Senat pentru dezbatere cu nr.b332

16.11.2005        prezentare în Biroul Permanent al Senatului; SENATUL este prima Camera sesizata; proiectul se înregistreaza cu nr.L642

                        trimis pentru raport la:

    Comisia pentru drepturile omului, culte si minoritati

    Comisia juridica, de numiri, disciplina, imunitati si validari

    Comisia pentru egalitatea de sanse

    termen depunere raport: 21.12.2005

                        trimis pentru aviz la:

    Comisia pentru administratie publica, organizarea teritoriului si protectia mediului

    Comisia Parlamentului României pentru Integrare Europeana

    termen: 20-12-2005

15.12.2005        primire aviz (nr.328) de respingere de la:

    Comisia pentru administratie publica, organizarea teritoriului si protectia mediului

01.03.2006        prezentare în Biroul Permanent al Senatului

a fost aprobata solicitarea Comisiei juridice de prelungire a termenului adoptare tacita de la 45 de zile la 60 de zile

02.03.2006        plenul Senatului a aprobat termen de adoptare tacita( de 60 de zile

21.03.2006        prezentare în Biroul Permanent al Senatului

Comisia pentru egalitatea de sanse va elabora aviz

                        trimis pentru raport la:

    Comisia pentru drepturile omului, culte si minoritati

    Comisia juridica, de numiri, disciplina, imunitati si validari

                        trimis pentru aviz la:

    Comisia pentru egalitatea de sanse

29.03.2006        primire aviz (nr.46) de respingere de la:

    Comisia pentru egalitatea de sanse

04.04.2006        primire raport (nr.1655) favorabil de la:

    Comisia juridica, de numiri, disciplina, imunitati si validari

    amendamente: da

                        primire raport (nr.177) favorabil de la:

    Comisia pentru drepturile omului, culte si minoritati

    amendamente: da

06.04.2006        înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

                        dezbatere în plenul Senatului (votul pe raport si votul pe lege se vor da în sedinta de luni, 10 aprilie a.c.)

consultati stenograma sedintei

                        dezbateri generale în plenul Senatului

Vot final luni 10.04.2006

10.04.2006        înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

10.04.2006        adoptata de Senat

titlu: Pl lustratiei, privind limitarea temporara a accesului la unele functii si demnitati publice pentru persoanele care au facut parte din structurile de putere si din aparatul represiv al regimului comunist

rezultat vot pentru=69, contra=49, abtineri=9

consultati stenograma sedintei

cu titlul: Proiectul legii lustratiei, privind limitarea temporara a accesului la unele functii si demnitati publice pentru persoanele care au facut parte din structurile de putere si din aparatul represiv al regimului comunist

                       

                                     CAMERA DEPUTATILOR

19.05.2010         adoptata de Camera Deputatilor

titlu: Legea lustratiei, privind limitarea temporara a accesului la unele functii si demnitati publice pentru persoanele care au facut parte din structurile de putere si din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

consultati stenograma sedintei sau înregistrarea video Video in format Real Media Video in format Windows Media

adoptata cu respectarea prevederilor art.76 alin. (1) din Constitutia României (cu titlu: Legea lustratiei, privind limitarea temporara a accesului la unele functii si demnitati publice pentru persoanele care au facut parte din structurile de putere si din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

                       

                                                            PA

25.05.2010         depunere la Secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constitutionalitatii legii

28.05.2010         sesizare de neconstitutionalitate 29 senatori

29.05.2010         trimitere la Presedintele României pentru promulgare

02.06.2010         sesizare de neconstitutionalitate 58 deputati

07.06.2010        Curtea Constitutionala decide: (D.C.C. nr.820/2010)

    constata ca prevederi din lege sunt neconstitutionale

                                             

                                                            SENAT

21.06.2010         înregistrat la Senat pentru reexaminare cu nr.L642

29.06.2010         trimis pentru raport privind decizia Curtii Constitutionale, la:

    Comisia juridica, de numiri, disciplina, imunitati si validari

    termen depunere raport: 08.09.2010

21.09.2010         primire raport (nr.571) de respingere de la:

    Comisia juridica, de numiri, disciplina, imunitati si validari

20.10.2010         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

25.10.2010         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

01.11.2010         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

08.11.2010         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

15.11.2010         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

22.11.2010         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

06.12.2010         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

08.12.2010         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

15.12.2010         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

14.02.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

21.02.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

28.02.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

02.03.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

07.03.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

16.03.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

21.03.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

28.03.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

04.04.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

06.04.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

11.04.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

13.04.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

18.04.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

26.04.2011         înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului

26.04.2011         legea este respinsa de catre Senat

rezultat vot pentru=75, contra=0, abtineri=0

http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=1&idp=10291

Romulus Rusan: Bună dimineaţa. Pornim la un drum de o zi şi jumătate în care vom discuta problema lustraţiei în diversele ţări din fostul bloc sovietic. Vor vorbi istorici şi jurişti din România, domnul Florian Mihalcea, din Germania, domnul Hubertus Knabe, care urmează să sosească şi să ia loc alături de noi; este directorul muzeului Hohenschönhausen din Berlin, domnul Pavel Zacek, unul din cei mai importanţi istorici din Republica Cehă (a mai fost la noi acum vreo zece ani, a conferenţiat), domnul Patryk Pleskot, de la Varşovia, domnul Gabor Bankuti, de la Pécs, din Ungaria. Mâine va vorbi doamna Katharina Kilzer, ziaristă la Frankfurter Allgemeine Zeitung, care va face o revistă a presei despre lustraţia din ţările de Est, aşa cum a apărut ea în presa germană, şi adiacent şi mărturia unui cercetător de la Biroul Gauck, pe care cei care au fost de multe ori aici îl ştiu foarte bine, domnul Helmut Müler-Enbergs. Este cercetător la institutul creat de doctorul Gauck în Germania, care, pe urmă, după opt ani de zile a fost condus de doamna Birthler, o  altă directoare, iar acuma este condus de Roland Jahn. Domnul Enbergs va vorbi indirect despre lustraţie aşa cum apare ea din activitatea „C.N.S.A.S.”-ului german. Tot adiacent, despre factorul educativ în conştiinţa publică va vorbi doamna Rita Schorpp-Grabiak din Berlin şi, în sfârşit, tot cam de această partitură a factorului civic în conştiinţa oamenilor care vor să reformeze societatea va vorbi domnul Helmuth Frauendorfer, scriitor german din România, care acum lucrează împreună cu domnul Knabe la muzeul de la Hohenschönhausen. Deci avem o zi şi jumătate de discuţii intense.

Legea lustraţiei în România – aşa cum probabil vă va spune domnul Mihalcea – a suferit eşecuri repetate. Deşi în România a apărut prima enunţare a lustraţiei prin Proclamaţia de la Timişoara dată publicităţii la 11 martie 1990, deci la mai puţin de 3 luni de la Revoluţie, prin care se încerca oprirea accesului la funcţii publice a celor care au ocupat poziţii de vârf în partidul comunist, funcţii remunerate, şi în Securitate. Îmi permit să mi-amintesc puţin de vremurile acelea, când F.S.N.-ul (Frontul Salvării Naţionale) declanşase o adevărată luptă de clasă împotriva oricărei opoziţii. Şi mi-amintesc cu durere de faptul că pe lângă Proclamaţia de la Timişoara a apărut imediat un surogat intitulat „Proclamaţia de la Podul înalt” prin care un vicepreşedinte, dacă nu mă înşel, al F.S.N.-ului, trecut de atunci prin foarte multe partide, prin Partidul Social Democrat, chiar prin Partidul Naţional Ţărănesc într-o scurtă perioadă când cred că era domnul Marga preşedinte,  a fost şi în P.U.N.R., iar acum este în cadrul tehnic al Parlamentului României – domnul Marian Enache. Atunci, pe vagoanele de excursionişti bănăţeni sau chiar pe maşinile cu număr de Timiş, se scriau insulte formidabile pentru că Televiziunea română, aservită (unică, de altfel) intitulată „liberă” – un epitet care trebuie pus în ghilimele acuma –, spusese ca primă ştire în 11 martie că Proclamaţia de la Timişoara vrea autonomia Banatului, deci vrea să rupă Banatul de România. Şi punctul 8 era complet neglijat în comunicatul de la T.V.R.„L.”, în schimb era punctul 11 – poate vi-l citeşte domnul Mihalcea –, în care se vorbea de necesitatea unei economii care să funcţioneze pe baza unor reguli ale economiei de piaţă. Deci a fost o luptă dură de la bun început împotriva Proclamaţiei de la Timişoara, pornită de F.S.N. Ceea ce ne-a îndurerat pe toţi este că, la scurt timp după ce domnul preşedinte Constantinescu a fost ales cu infinite eforturi din partea societăţii civile, el a declarat că „punctul 8 de la Timişoara este depăşit” pentru că acum au ajuns la putere partide care s-au autolustrat, deci nu mai e nevoie să se aplice… A fost o incredibilă gafă a domniei sale, care l-a discreditat de la început în faţa susţinătorilor săi.

Proiectele de lege a lustraţiei le va spune cred domnul Mihalcea. Au fost numeroase. L-aş aminti pe cel al vrednicului de pomenire, ca să spun aşa, George Şerban, unul din autorii Proclamaţiei de la Timişoara, care a încercat imediat ce a ajuns parlamentar al Convenţiei… a făcut un proiect care a fost rapid respins de Consiliul legislativ condus în acea vreme de actualul Avocat interimar al Poporului, Valer Dorneanu. În raportul anti-lustraţie se spunea că nu întruneşte condiţiile unei legi democratice pentru că este o discriminare care atentează la drepturile personale printr-o incriminare colectiva a acestor două categorii de activişti şi securişti. Deci proiectul a murit în faşă. Pe urmă este acest proiect pe care Societatea Timişoara l-a susţinut ani de zile, sancţionând chiar pe proprii membri care nu şi-au făcut datoria faţă de promovarea proiectului. O să vă spună domnul Mihalcea de cine este vorba. Şi, în fine, la 29 februarie anul acesta, după numeroase tatonări, proiectul a fost votat, dar a fost respins pe urmă de Curtea Constituţională, dacă nu mă înşel, nu ştiu dacă în întregime sau anumite pasaje ale lui. Deci în momentul de faţă Legea lustraţiei n-a fost acceptată de legislatorii români în primul rând. Eu cred că şi în februarie au votat mulţi formal, ştiind că va fi respinsă legea. În schimb a avut loc o foarte importantă lustraţie, dacă vreţi, culturală, pentru că multe din organismele societăţii civile au luptat prin educaţie ca să arate adevărata faţă a acestor oameni. Asta s-a văzut şi în alegeri, de altfel. Ei au susţinut, Societatea Timişoara în primul rând, pe cei care se supuneau de bună voie acestui deziderat. În schimb sistemul – îmi permit să spun – a respins legea, apărându-se pe sine. A fost de fapt o anti-lustraţie de-a lungul celor 22 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara. Rezultatul se vede şi în forul nostru legislativ, unde sunt atâţia oameni care luptă pentru propria salvare de la lustraţie şi reuşesc s-o facă datorită unei solidarităţi rău înţelese a clasei politice. Nu reuşesc în domeniul justiţiei care, treptat, prin apariţia de magistraţi tineri, a început să acţioneze aşa cum trebuie împotriva… cel puţin din punct de vedere al corupţiei, făcând ca până mai zilele trecute Uniunea Europeană să accepte ceea ce se face în România din punct de vedere al promovării justiţie drepte, ca să spun aşa. Acuma e o luptă, din păcate, împotriva justiţiei acesteia, implicit unele decizii ale Curţii Constituţionale sunt negate. Ceea ce nu se întâmplase atunci când Curtea Constituţională a respins legea lustraţiei.

Cu acest mic şi trist excurs, îi dau cuvântul domnului Florian Mihalcea. Este preşedintele Societăţii Timişoara, cea care a continuat din prima clipă lupta pentru aplicarea punctului 8 de la Timişoara. An de an, în martie, întrunirile pe care le organizează Societatea Timişoara, sunt nişte bucurii ale celor care iubesc libertatea şi democraţia, pentru că amintesc mereu participanţilor ce luptă grea duc şi cât de important este să fie împreună. De altfel şi ziarul Timişoara, al Societăţii Timişoara, este unul din bastioanele luptei pentru lustraţie. Şi a continuat să fie de-a lungul tuturor acestor 22 de ani. Domnul Mihalcea.

Florian Mihalcea: Mulţumesc. Domnul Romulus Rusan m-a prezentat… Ce aş adăuga la această prezentare este că nu sunt istoric, dar prin activitatea pe care am desfăşurat-o în fruntea Societăţii Timişoara, pe care o conduc de 15 ani, după retragerea şi apoi decesul lui George Şerban, despre care amintea domnul Romulus Rusan, sunt poate ceea ce se numeşte în termeni actuali un activist al societăţii civile. Şi de asta termenul este interesant, pentru că exact acest termen m-a marcat în ultimii 22 de ani când am încercat să promovez o lege care să-i îndepărteze pe activiştii fostului partid comunist. Deci un termen în sine nu este peiorativ sau stimulativ, ci un termen se schimbă de-a lungul istoriei. Intr-adevăr, Societatea Timişoara a fost prima din europa de Est care a atras atenţia asupra necesităţii lustraţiei. Şi până la urmă, după 22 de ani, România este singurul stat din Europa de Est care nu a concretizat până la urmă nici unul din paşii pe care i-a încercat în toţi aceşti ani pentru legiferarea unei astfel de legi, măcar într-o formă în care să nu aibă efecte dramatice asupra actorilor care sunt lustrabili, ci să fie măcar o lege de reparaţie morală, o lege prin care poporul român să-şi exprime adeziunea faţă de valorile democraţiei şi despărţirea de trecutul comunist.

Proclamaţia de la Timişoara nu a fost gândită în laboratoarele unor teoreticieni care s-au gândit cum ar trebui România să meargă mai departe. Pur şi simplu, cele 13 puncte ale Proclamaţiei de la Timişoara nu sunt altceva decât punerea pe hârtie a dorinţelor timişorenilor exprimate în perioada revoluţiei în stradă. Cum s-a ajuns la aceasta? S-au contabilizat sloganuri care se auzeau în Timişoara în zilele revoluţiei. Şi până la urmă acest document care spune că a făcut istorie şi că a schimbat într-un fel destinul României, a fost făcut doar ca o concentrare a ceea ce s-a cerut în stradă. Astfel s-a ajuns şi la punctul 8. Punctul 8 nu era în viziunea noastră atunci când a fost elaborată Proclamaţia de la Timişoara, punctul 8 nu era cu nimic mai important sau mai puţin important decât celelalte 12 puncte ale Proclamaţiei de la Timişoara. Până la urmă, punctul 8 a devenit centrul Proclamaţiei, a devenit o idee pentru care s-a luptat efectiv în Piaţa Universităţii din Bucureşti tocmai datorită celor care se simţeau vizaţi de acest punct 8. Ei l-au făcut să devină celebru. Tocmai pentru frica pe care o aveau faţă de implementarea acestui punct 8. De fapt, în Proclamaţia de la Timişoara noi ceream ca,  nu, nu ne doream o lege specială, o lege a lustraţiei, ci noi ceream ca această prevedere să fie cuprinsă într-o lege electorală astfel încât să se interzică – citez din punctul 8 – „pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură pe orice listă a foştilor activişti comunişti şi a foştilor ofiţeri de Securitate. Credeam că este foarte simplu, că în legea electorală care urma să se facă se putea include această prevedere. Explicam atunci – citez din nou – „că prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică e absolut necesară.” Pentru a şti pe cine lustrăm, am definit în Proclamaţia de la Timişoara termenul de activist. Revin la acest termen. Şi spuneam atunci că „activiştii au fost acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia ce privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii după modelul ţărilor civilizate.” Deci acesta era termenul pe care l-am definit în punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Textul vorbeşte despre activistul de partid şi spune că este un termen provenit din limba rusă care desemna un membru al unei organizaţii de partid sau de masă care se consacră exclusiv muncii în acea organizaţie sau care are sarcini precis delimitate în organele de partid sau de masă. Aceasta este definiţia din Dicţionarul explicativ al limbii române şi de aceea nu am înţeles noi la vremea respectivă cum a fost interpretat: că noi încercăm să lustrăm pe toţi membrii de partid, ca nici unul din membrii de partid să nu mai facă parte din structurile de conducere ale României. Am aici o copie a manuscrisului originar al Proclamaţiei de la Timişoara, cu toate adăugirile pe care le-am făcut atunci. După cum ştiţi, după apariţia Proclamaţiei de la Timişoara a urmat Piaţa Universităţii, în care s-a văzut foarte clar că acest punct 8 are o valoare mai mare decât cea pe care o credeam noi atunci pentru că în acea primăvară a anului 1990 societatea românească s-a scindat între cei care susţineau punctul 8 şi între cei care nu au înţeles de ce o astfel de lege ar fi benefică pentru România. Pentru că în mare parte din România profundă revoluţia nu a fost o revoluţie, ci a fost o vizionare televizată a schimbării unui dictator. La ora respectivă toată lumea înţelegea că Ceauşescu a fost un dictator dar nu erau convinşi că sistemul comunist a fost cel care a produs acest dictator şi că sistemul comunist trebuie nu doar oprit, ci trebuie să rămână împreună cu toţi cei care au susţinut acest regim, pentru că nimeni, nici un dictator nu poate singur să facă ceea ce intenţionează să facă fără  cei din linia a doua, cei care susţin politica acestui dictator. Am ajuns la 22 de ani de la Revoluţie şi nu avem o lege. Curtea Constituţională vorbea despre tardivitate, despre faptul că este prea târziu acum să mai vorbim despre o lege a lustraţiei, să mai ne gândim că am putea acum să cerem anumitor oameni care acum 22 de ani, deci cu mult timp în urmă, au făcut parte din structurile partidului comunist.

Am să vă citez dintr-o carte, Comentarii la constituţia României, de Gabriel Andreescu şi alţii, în care vorbeşte despre procesele de constituţionalitate postcomuniste şi în care se vorbeşte despre aşa-numitele procese de remaniere constituţională. În multe ţări, de exemplu în Ungaria, s-au făcut amendamente la constituţiile comuniste, s-au făcut remanieri constituţionale şi s-a ajuns la constituţia care este în vigoare. Acestea au presupus şi inclus continuarea unor interese de grup consolidate şi uneori legitimate juridic în perioada comunistă. Şi astfel, o serie de măsuri de confruntare cu trecutul totalitar, cum ar fi lustraţie, decomunizare, retrocedări de terenuri şi proprietăţi confiscate abuziv au fost adoptate târziu şi în versiuni confuze or contradictorii implementate apoi fragmentar şi sincopat. Într-o oarecare măsură asemenea dificultăţi sunt inerente oricărei tranziţii de la un regim totalitar la o democraţie liberală. Confruntarea cu trecutul nazist a început în Germania de Vest abia în anii ’70. Iar Spania, unde tranziţia de la dictatura generalului Franco s-a făcut consensual, trecutul a fost subiectul unui tabu constituţional până foarte de curând. Trebuie să ne gândim că de fapt şi în România această trecere s-a făcut extrem de treptatşi că la început, în anii ’90, de fapt foştii activişti ai partidului comunist care erau în linia a doua au încercat să implementeze nişte măsuri democratice. Am crezut la început că legea lustraţiei nu putea să apară de fapt în anii ’90, cu toate că noi ne-am luptat pentru asta pentru că decada ’90 a fost dominată de foştii comunişti rămaşi la putere care făceau ca tranziţia să se prelungească mult mai mult decât în celelalte ţări foste comuniste iar în care tranziţia începuse deja în anii ’80. Dar la fel ca în Germania şi Spania, trebuie să ne confruntăm în cele din urmă ci propriul trecut, chiar dacă mai târziu decât ne-am fi dorit noi, dar la momentul adecvat de fapt din punct de vedere istoric. Istoricii care se ocupă de istoria recentă a României folosesc deja de mult sintagma introdusă de Corneliu Coposu, aceea de neocomunism. Şi atunci ne gândim când a căzut de fapt comunismul? În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 sau treptat, în urma unui proces temporizat de comuniştii aflaţi în continuare la putere, proces care s-a prelungit până la începutul anilor 2000? Mai există specificul românesc, care rezidă din gradul de intensitate locală a contradicţiilor postcomuniste. Tranziţia violentă însoţită de o continuitate covârşitoare de personal a creat posibilitatea legitimării unor întregi structuri postcomuniste prin mijloace instituţionale şi ideologice ale constituţionalismului liberal. Aceste structuri au continuat să determine evoluţia pe termen lung a unor domenii cheie pentru crearea şi consolidarea statului de drept. Şi chiar dacă în Germania sau Spania lustraţia a început mult târziu, ne este greu să ne imaginăm acum că ar putea cineva, un activist, ca să folosim din nou acest termen, al statului hitlerist să poată deţine o funcţie într-un stat democratic, cum este Germania, cum este Spania. De ce la noi se pun astfel de probleme? Pentru că până la urmă este foarte limpede că fiecare urmăreşte scopul de a-şi apăra scaunul pe care îl are. Dar pe de altă parte am observat o – să-i zicem – indolenţă parlamentară.

Au existat 3 încercări până acum, cel puţin 3 încercări de a promova o lege a lustraţiei în Parlament. Şi am să vă spun pe scurt cum a fost procesul respectiv. Dar în urma acestor încercări am lucrat mult cu parlamentarii români şi am văzut cum funcţionează lucrurile în Parlament. Am fost extrem de surprins să văd cum funcţionează de fapt lucrurile. În urma presiunilor pe care le-am făcut noi, societatea civilă, am reuşit să determinăm diferite luări de poziţie, diferite declaraţii politice ale unor lideri importanţi ai unor partide importante, care spuneau că susţin lustraţia. Pe aceste declaraţii am venit la (neinteligibil) şi le-am cerut să pună în aplicare aceste declaraţii politice făcute. Nu am văzut o ostilitate făţişă. În primul rând eram surprins să văd că toţi cu care vorbeam, toţi din jurul meu, toată lumea vroia lustraţia. Dar nu vroiau să facă nimic pentru a o obţine. Şi vreau să vă vorbesc puţin de procesul legislativ. Pentru a promova o astfel de lege a trebuit să apelăm la câţiva parlamentari. Aveam două posibilităţi. Una: să strângem semnături din jumătate din judeţele ţării pentru a promova o iniţiativă legislativă conform Constituţiei – este foarte complicat, nimeni nu a reuşit până acum să promoveze pe această cale o lege. De aceea am apelat la varianta mai simplă şi anume: câţiva parlamentari care să depună ei, în numele lor această iniţiativă. Cei la care am apelat erau parlamentari care erau apropiaţi Societăţii Timişoara, erau chiar membri ai Societăţii Timişoara la ora aceea, şi anume: Adrian Cioroianu, Mona Muscă, Viorel Oancea, care erau membri ai Societăţii Timişoara şi care, evident, au spus că vor susţine această… Textul legii l-am făcut noi. Le-am dat acestor parlamentari textul. A apărut, ca iniţiator, şi semnătura lui Eugen Nicolăescu. Şi am constatat după luni de zile în care noi făceam dezbateri şi mese rotunde, că de fapt ei nici nu citiseră textul legii pe care au semnat-o. Şi că aveau cu totul alte priorităţi. În orice caz, legea a început să intre în procesul legislativ şi tot timpul cu presiuni, cu demonstraţii de stradă, cu greva foamei, cu tot felul de modalităţi pe care societatea civilă le are la îndemână pentru a face presiuni. În urma acestor presiuni, până la urmă legea a fost votată. Şi a fost pentru prima oară când Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat Liberal au votat împreună o lege. Tocmai pentru că ea a fost, de fapt, o lege promovată de către P.N.L. şi trebuia să fie votată. A fost votată, a ajuns la Curtea Constituţională. Unul din punctele legii vorbeşte despre lustrarea membrilor Curţii Constituţionale: în cazul în care au fost activişti sau ofiţeri de Securitate nu mai pot îndeplini această funcţie. Evident, acest lucru i-a determinat să caute motive pentru a declara legea neconstituţională. Actualul ministru al Justiţiei[1] a depus o sesizare la Curtea Constituţională spunând că legea nu este constituţională. Şi legea a ajuns în dezbaterea Curţii Constituţionale. Conform procedurilor, Curtea Constituţională trimite la Camera Deputaţilor, care era cameră decizională, sesizarea şi cere camerei să facă un demers, să facă o întâmpinare la această sesizare a grupului P.S.D. Am avut surpriza ca de la Camera Deputaţilor, doamna Roberta Anastase, cu care lucrasem foarte bine până atunci, mi-a trimis sesizarea şi m-a rugat ca în termen de 48 de ore să fac eu o întâmpinare la Curtea Constituţională în numele Camerei Deputaţilor. Mi s-a părut foarte ciudat ca eu să apăr Camera Deputaţilor, când sunt extrem de mulţi jurişti angajaţi acolo, când era de fapt – cel puţin aşa aveam impresia, era de fapt doar o impresie a mea – era până la urmă interesul Camerei Deputaţilor să-şi susţină propriile legi. I-am întrebat de ce nu apelează la… de exemplu la domnul Valeriu Stoica, şi mi-au spus că nu au bani să plătească un avocat, Camera Deputaţilor. Şi domnul Valeriu Stoica era membru P.D.L., este în continuare membru P.D.L., deci în interiorul aceluiaşi partid. L-am sunat eu pe domnul Stoica care, cu foarte multă amabilitate, în 24 de ore mi-a trimis un material. Un material foarte bun. Un alt material, tot în 24 de ore, mi-a trimis şi domnul Stanomir, căruia i-am cerut, la fel, un astfel de material. Şi un al treilea l-am scris eu, pe baza experienţei şi a cercetării pe care o făcusem văzând deciziile Curţilor Constituţionale din alte ţări cum ar fi din Ungaria sau… şi văzând legile din alte ţări. Am trimis toate cele trei puncte de vedere la Camera Deputaţilor. Camera Deputaţilor a trimis, la rândul ei, la Curtea Constituţională un document care avea două pagini – sesizarea P.S.D.-ului, foarte bine documentată, cu toate că nu sunt de acord cu ea, dar făcută bine, avea vreo 20 de pagini. Cele trei puncte de vedere pe care le-am trimis: al meu, al domnului Stoica şi al domnului Stanomir, aveau fiecare câte vreo 15 pagini; toate erau cu trimiteri la jurisprudenţă, cu citate din legi, din jurisprudenţa internaţională. Până la urmă au trimis două pagini care nu cuprindeau absolut nimic, care nu răspundeau la nici o întrebare pusă de P.S.D. în acea sesizare. Pe care au trimis-o şi evident nu au vrut nici măcar să o susţină pentru că iarăşi eu am propus să aibă un avocat care să o susţină în faţa curţii şi n-au apelat la acest lucru. Legea a fost declarată neconstituţională. Bine, modul în care a fost declarată neconstituţională, iarăşi – dar nu mai intrăm în amănunte – este din punctul meu de vedere foarte subţire, vorbeşte despre tardivitate, or nu ştiu cât este de constituţional sau nu tardivitatea unei legi. Asta este problema parlamentului dacă crede că o lege este de interes actual şi nu este o problemă constituţională. Dar trecând peste aceste lucruri, legea s-a întors în parlament, a trecut de senat din nou, a doua oară, şi atunci mi-am dat seama că trebuie s-o punem de acord cu cerinţele Curţii. Am refăcut legea complet, tot noi, şi am trimis-o din nou în camera deputaţilor. Iar în Camera Deputaţilor, în comisia juridică, cineva a spus: „trebuie să-i lustrăm şi pe procurori”. Or, Curtea Constituţională spusese foarte clar că nu poţi lustra categorii profesionale. Şi acest lucru l-am evitat în noua formă a legii, Şi cu toate astea, cu toate că ştiau foarte clar că legea nu este constituţională dacă introduci o categorie profesională, în comisie au insistat să fie introduşi procurorii. Până la urmă ne-am dat seama că de fapt era o problemă, o răzbunare personală, era vizată o persoană şi pentru asta trebuia să excluzi o întreagă categorie…

Romulus Rusan: Monica Macovei.

Florian Mihalcea: Monica Macovei.

Romulus Rusan: Din cauza ei, care a devenit inamic public numărul unu în viziunea guvernanţilor de acuma, au introdus această prevedere că şi procurorii să fie în bloc lustraţi. Ea a fost procuror. 

Florian Mihalcea: Da. Surpriza a fost că în plen, cu toate că a fost făcut semn, a fost transmis semnalul că amendamentul respectiv cu procurorii să nu fie votat, mulţi membri ai P.D.L. au votat acest amendament. Cu toate că ştiau că nu e constituţional şi că ştiau că votează degeaba de vreme ce legea nu e constituţională. Ba mai mult, s-a abţinut de la vot, doamna Roberta Anastase, cu care am lucrat ani de zile pe această şi ştia exact despre ce este vorba în lege. Deci, până la urmă, eu cred că este vorba mai mult de o indolenţă decât o rea voinţă la unii, iar la unii este o rea voinţă pe care ştiu să şi-o pună în valoare, ştiu cum să lucreze pentru a deturna o anume lege. Legea a ajuns din nou la Curtea Constituţională. Curtea Constituţională a spus: trebuia să depuneţi un proiect nu de lege, pentru că acest proiect de lege cu toate că a fost schimbat în totalitate, practic, acest proiect de lege am spus odată că nu e constituţional. Deci e vorba de o tehnică, de o tehnică constituţională. O ştiau probabil foarte bine membrii parlamentului, preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele comisiei juridice, astfel încât legea putea să primească un alt număr de la început şi să nu mai avem această problemă. Deci până la urmă, vreo doi ani de zile legea s-a plimbat prin parlament, a stârnit diverse patimi şi tensiuni ştiind de la început că nu aşa trebuia făcut, că nu aceasta era procedura constituţională pentru a retrimite legea în parlament. Deci până la urmă e doar un joc de imagine, până la urmă toţi vor să declare că sunt de acord cu legea lustraţiei pentru că aşa e bine, aşa se mai linişteşte şi societatea civilă, dar lucrează foarte subtil chiar acele mici elemente care fac ca legea să se blocheze pe parcursul ei. Este totuşi o…

Romulus Rusan: A mai fost o încercare în legislatura trecută a parlamentului, când era preşedinte al Camerei Bogdan Olteanu, nu? Asta n-aţi mai povestit, asta era acum vreo şase ani…

Florian Mihalcea: Da.

Romulus Rusan: Şi ce va trebui să precizaţi că respingerea proiectului de către Curtea Constituţională a fost luată in ultima şedinţă, în ultima clipă, înainte de remanierea Curţii,  fiindcă unor judecători de acolo le expiraseră cei 9 ani de mandat.

Florian Mihalcea: Adică până la urmă toate lucrurile astea par foarte bine concertate, foarte bine articulate, astfel încât să părem că vrem o lege a lustraţiei dar să nu avem niciodată legea lustraţiei, cu toate că proiectul a tot lăsat din duritatea lui; la început era vorba de 10 ani de lustraţie, apoi am redus la 5 ani, am renunţat la persoanele alese, ne-am referit doar la persoanele numite, pentru că o persoană aleasă – spune Curtea Constituţională – nu i se poate îngrădi dreptul de a alege şi de a fi ales. Deci, cu toate că până la urmă acest proiect devenea doar un proiect simbolic, o exprimare a dorinţei noastre de a arăta că vrem să ne despărţim, în sfârşit, după 22 de ani, de comunism, asta era tot ce mai rămăsese din acest proiect de lege şi cu toate acestea nici sub forma aceasta nu au fost de acord să-i dea drumul. Într-adevăr, au fost mai multe tentative, mai multe încercări, nu doar acestea pe care le-am precizat. Am povestit despre această întâmplare pentru că mi s-a părut că este foarte interesantă. Am intrat în acest hăţiş al vieţii parlamentare şi mi-am dat seama că parlamentarii în primul rând că nu citesc legile şi în al doilea rând că dacă le face cineva treaba, atunci sunt de acord să voteze dar nu vor să facă nimic altceva decât ceea ce îi ajută pe ei din punct de vedere politic şi din punct de vedere al, haideţi să zicem, intereselor lor personale. Este foarte trist să se constate un astfel de lucru, tocmai noi, Societatea Timişoara, care am susţinut întotdeauna, în orice poziţie s-ar fi aflat parlamentul şi oricât ar fi fost de hulit de români, am susţinut parlamentul ca principală instituţie democratică. Şi iată că oamenii care îl constituie fac ca acesta să scadă în sondaje şi ca oamenii să se îndepărteze de ideea necesităţii unui parlament în care toate lucrurile să fie dezbătute. Nu vă mai spun că – aţi pomenit de  Bogdan Olteanu – în acea vreme domnul Olteanu a spus că e nevoie de o dezbatere publică mai amplă. Am făcut în clădirea parlamentului o audiere publică care a costat foarte mult, am mai  făcut la Timişoara, în diverse oraşe mese rotunde , dezbateri până când, până la urmă , oamenii se plictiseau de acest subiect şi deveneam un fel de Don Quijote care ştia că nu va ajunge la nici un rezultat. Acum ceea ce se întâmplă în România mă face să cred că un nou demers, cel puţin pentru moment, este imposibil. Noi, de fapt, am pornit demersurile după încercarea unui grup de la P.N.Ţ.C.D. în frunte cu Teodor Stanca de a introduce proiectul lui George Şerban în 1999. După aceea am aşteptat o schimbare de regim, era Iliescu la putere, deci nu se punea problema. Şi doar în 2004 am reluat demersurile pentru o astfel  de  lege a lustraţiei. Până la urmă de ce am mers înainte pe această temă, când unii spuneau că în plină criză nu este o temă pentru români, alţii spuneau că de fapt ar trebui să nu ne mai uităm in spate, că România nu mai are nici o problemă cu regimul comunist şi că este un stat democratic, membru al Uniunii Europene, deci de ce ne mai gândim la aceste lucruri? Până la urmă opoziţia faţă de o astfel de lege, care s-a văzut în parlament şi s-a văzut peste tot în mediul politic, ne face să credem că nu este deloc aşa. Există tineri în politică care au ajuns în funcţii important, tineri care n-au avut de a face cu regimul comunist dar care până la urmă, dacă-i analizăm, sunt clone celor care i-au crescut în politică şi care i-au adus în aceste funcţii importante, că de fapt, cu toate că deţin funcţii importante, ei reprezintă doar imaginea nouă, spălată a celor vechi care stau în spate, că majoritatea reţelelor de tip mafiot care împânzesc România sunt susţinute politic şi sunt create  pe structuri ale fostei Securităţi. Şi vreau să dau doar exemplul Fondului Naţional de Investiţii, unde am avut surpriza să constat că toţi directorii judeţeni, cu o singură excepţie, deci într-un singur judeţ nu era aşa, toţi erau foşti ofiţeri de Securitate. Deci pană la urmă aceşti oameni au rămas în structuri, au rămas într-o structură chiar neinstituţionalizată dar până la urmă este vorba de un atentat la siguranţa naţională. Şi tocmai acest lucru am spus în expunerea noastră de motive, că este vorba până la urmă de siguranţa naţională, de faptul că nu mai putem avea încredere în oamenii care au condus un regim totalitar şi apoi au început să-i înveţe pe ceilalţi regulile democraţiei; înseamnă că aceşti oameni au minţit la un moment dat, sau au minţit atunci, sau au minţit acum, dar nu putem avea încredere în astfel de oameni care să stea în continuare în linia întâia. Ne-am bazat pe sondajele de opinie care în mod surprinzător, chiar şi pentru noi, prin 2007 arătau că aproape 70% din populaţia României este de acord cu o lustraţie. Toate aceste elemente ne-au făcut să credem că avem dreptate şi că trebuie să continuăm indiferent de ridicolul în care guvernanţii încearcă să ne pună pentru a opri aceste demersuri ale noastre. Aş vrea să vă mai spun în încheiere până la urmă de ce continuăm cu această lustraţie, de ce credem în continuare în ea şi de ce credem că despărţirea noastră de trecutul comunist nu s-a făcut încă, că este în continuare necesară şi de ce cred eu personal că aceşti oameni n-ar trebui să fie până la urmă uitaţi cu crimele pe care le-au făcut. Şi există câteva poveşti care m-au marcat şi care m-au determinat să cred că ceea ce facem este în continuare necesar. În primul rând, în 17 decembrie, când a început să se tragă în Timişoara, cineva de lângă mine a primit un glonţ în gât şi a murit, a căzut jos, într-o baltă de sânge. Mi-am dat seama că nu am nici un fel de posibilitate de ripostă, că ei au arme şi noi nu avem nimic şi că acel om a murit absolut gratuit, că cineva avea dreptul să folosească arma, avea dreptul pe care li l-a dat un regim comunist. O altă poveste este cea din anii ’50, în care luptătorii din Munţii Banatului – asta mi-a povestit-o băiatul unui luptător din Munţii Banatului care a fost împuşcat în urma unui schimb de focuri la Feneş, în judeţul Caraş-Severin. A fost legat de un camion şi trupul lui târât prin praf până la Domaşna sau la Armeniş, unde trupul a fost spânzurat şi expus vreme de trei zile în piaţa publică. Şi pentru că altcineva mi-a povestit cum că în timpul deportărilor în Bărăgan, şi vreau să spun că iată, guvernanţii au încercat să facă o lege de recuperare pentru deportaţi şi Curtea Constituţională a spus că nu e constituţional să le dăm bani pentru că au fost deportaţi, în timp ce judecătorii le întrebau pe victimele acestei deportări în ce a constat caracterul abuziv al deportării, în timp ce Convenţia de la Geneva spune că deportarea de persoane face parte din crima de genocid, noi, în instanţele din românia discutăm în continuare, vrem să analizăm în continuare să vedem cum a suferit acel om, trebuie să aducă martori care să spună că într-adevăr a fost rău în Bărăgan, că într-adevăr nu avea nimic, că într-adevăr a fost un abuz a fost un abuz asupra lui şi atunci judecătorul întrebau martorii: „Şi totuşi, credeţi că a fost un abuz, credeţi că a suferit, cum a suferit?” şi aşa mai departe. Este inimaginabil ce se întâmplă, însă mi-a povestit cineva care a fost în Bărăgan, bebeluş fiind s-a născut cred în Bărăgan. Şi acolo se făceau casele. Li s-a dat câteva zile să facă ceva fără nimic, au săpat în pământ şi-au făcut bordeie în pământ. Când ploua, apa urca. Şi bebeluşul stătea într-un scrin, într-un sertar şi de câte ori urca apa trebuia să aibă grijă, să se scoale noaptea, să-l pună în sertarul de sus şi mai de sus pentru ca apa să nu ajungă la el. Eu cred că cei care au făcut aceste lucruri despre care vorbeam, doar trei aspecte din miile de poveşti pe care le ştim cu toţii, şi să nu uităm unde ne aflăm, că ne aflăm în fosta închisoare de la Sighet, este foarte clar că nu acel soldat sau care a apăsat pe trăgaci, sau cel care l-a legat pe tânărul acela de camion, nu doar ei sunt vinovaţi şi nu pentru că, eu ştiu, aveau ei anumite probleme, e vorba de un întreg sistem, e vorba de cei care au fost în acest sistem sau care au condus această Românie, şi care în mod absolut surprinzător pentru mine şi pentru orice om care îşi dă seama de grozăviile care s-au produs în regimul comunist, este absolut surprinzător să te întâlneşti din nou cu aceşti oameni în poziţii cheie, în poziţii care să conducă politic, economic România care se vrea democratică, care se vrea membră a Uniunii Europene. Cred că s-au împlinit cele 45 de minute. Vă mulţumesc.

 

Discuţii

 Romulus Rusan: Întrebări.

Alexandra Fuioagă: Iaşi. Aş vrea să vă întreb dacă au existat presiuni din partea Uniunii Europene pentru adoptarea acestei legi sau dacă au existat, care a fost rolul revenitRomaniei în Uniunea Europeană cu privire la adoptarea lustraţiei.

Florian Mihalcea: Nu. Din păcate, Uniunea Europeană nu a privit la acest aspect. Lustraţia nu este o necesitate, este doar o dorinţă, pentru noi este o necesitate, Uniunea Europeană consideră că un stat este pregătit dacă respectă statul de drept, dacă respectă pluripartidismul şi drepturile omului. Despărţirea de trecut, justiţia morală pe care trebuie s-o facă un popor este  datoria şi este strict obligaţia acelui popor.

Elena-Lavina Călin (Piteşti): Momentul în care România se vede integrată într-o societate europeană la care a visat de decenii, în care să reînnoade momentul din 11 martie 1990, moment vizionar, cu deschidere spre viitor, a fost ratat de români. Există cea mai mică şansă a aprobării legii în parlament, schimbarea radicală a clasei politice?

Florian Mihalcea: Deci legea a fost până la urmă votată de două ori în parlament, cu o majoritate covârşitoare. De fiecare dată a fost respinsă, v-am spus, pe motive tehnice mai mult, de către Curtea Constituţională. Pe vremea aceea nimeni nu s-a gândit să spună că nu ne interesează ce a spus Curtea Constituţională şi că oricum noi facem ce vrem noi, (neinteligibil). Trebuie să respectăm decizia Curţii Constituţionale. Nu ştiu care va fi momentul în care am putea să reintroducem această lege în parlament. Eu cred că trebuie reintrodusă dar anii trec şi lustraţia se produce până la urmă pe cale naturală. Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor.

Lavinia Ioana Petrică (Topoloveni): În ce măsură credeţi că se poate vorbi de indolenţă a populaţiei, aşa cum aţi spus de indolenţa parlamentarilor? – pentru că multe sondaje arată o nostalgie a comunismului pentru o parte sau un indicativ alpopulaţiei şi aceasta ar fi o realitate cotidiană chiar şi pentru mulţi dintre noi, mai ales că este nevoie de o anumită perioadă de timp pentru formarea societăţii civile cu adevărat.

Florian Mihalcea: Un popor nu poate fi acuzat de indolenţă pentru că este construit din structuri multiple diferite, unele foarte active, unele foarte ancorate în ceea ce ne dorim cu toţii. În ceea ce priveşte nostalgia comunistă, am făcut la un moment dat, când lucram încă la B.B.C., am făcut un material în care am încercat, am mers într-o o clasă de liceu, erau chiar elevi născuţi în ’90 sau în ’89 mi se pare, şi i-am întrebat ce ştiu despre comunism. Ştiau foarte puţine lucruri. Şi dintr-o dată s-au despărţit în două. O parte dintre ei spuneau că în comunism nici nu a fost aşa rău, toată lumea avea un loc de muncă. Ceilalţi replicau: aveau loc de muncă dar de fapt nu se muncea nimic. Ăştia spuneau: da, dar toată lumea avea, primea un apartament în bloc. Replica era: blocurile acelea erau ca nişte temniţe şi aşa mai departe. S-au împărţit foarte rapid în două, pe câteva lucruri pe care le ştiau despre perioada comunistă, şi mi-am dat seama că nu era ceea ce credeau ei. Nici nu puteau să creadă ceva despre o perioadă pa care nu o cunoscuseră. Mi-am dat seama că de fapt erau exact frazele pe care le spuneau părinţii lor, pe care le auzeau ei acasă. Cum s-a ajuns aici? S-a ajuns pentru că singur sursă de informare despre perioada comunistă, care este o perioadă extrem de recentă istoric vorbind, sunt părinţii. Părinţii care în perioada respectivă au dus-o mai bine sau mai rău şi care au un punct de vedere legat strict personal de ceea ce li s-a întâmplat lor în perioada comunistă. În lipsa unei informări, în lipsa unei dezbateri pe tema comunismului în licee, care să fie făcută de către profesori, de către istorici, face ca acest subiect să rămână la latitudinea celor câteva discuţii pe care le-au auzit în familie. Sunt foarte surprins să văd că foarte mulţi tineri sunt nostalgici comunişti, cu toate că ei nu au trăit acea perioadă şi nu ştiu exact la ce se referă când vorbesc despre această nostalgie comunistă. Pe de altă parte, aşa cum spuneam la început, trecerea s-a făcut extrem de lent, foarte mulţi nici nu şi-au dat seama că nu mai suntem în acelaşi stat comunist şi că deja este un alt gen de raportare, că este un stat democratic. Pe mulţi nu i-a interesat acest aspect şi spuneau doar că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu; nu se spune în perioada comunistă pentru că nici nu e definită foarte clar în mintea multora această perioadă; era pe vremea lui Ceauşescu, pe vremea lui Iliescu, pe vremea lui Băsescu. Rămânem din nou cu acel tătuc care face totul, într-o ţară cu acel tip dictatorial care ne vine de mult, de departe din istorie; nici măcar nu delimităm etapele istorice în funcţie de altceva decât de conducătorul care, iată, vremelnic ocupă un fotoliu. Deci comunismul nici măcar nu este clar delimitat. Şi aşa cum începusem, până la urmă când am ieşit din comunism? Adică poate cineva să determine exact momentul despărţirii de comunism? Este foarte clar că nu a fost 22 decembrie 1989. Poate să fi fost 13 iunie 1990. Poate să fi fost… nu ştiu. Poate că încă nu ne-am despărţit de comunism. De fapt, încă nici nu ne-am despărţit total de comunism şi  deja suntem nostalgici.

Romulus Rusan: Aici aş vrea şi eu să adaug. Este exact ceea ce facem noi aici, la Şcoala de vară, de15 ani. Adică încercăm să explicăm tinerilor, tineri care, cei din primele promoţii acuma sunt specialişti, din păcate mulţi sunt plecaţi în străinătate, ceea ce s-a întâmplat în regimul comunist. Tot acest măcel arată fără putinţă de tăgadă ororile care s-au întâmplat. Din păcate, atât clasa politică, cât şi programele şcolare sunt potrivnice lămuririi acestor lucruri. Clasa politică a huiduit în parlament în decembrie 2006 Raportul comisiei prezidenţiale, când Băsescu a citit concluziile acestui raport. A fost un circ. Se ştia de atunci că nu va putea fi urmat de cele 21 de puncte, de recomandări care erau luate dealtfel după… – că a întrebat domnişoare cum au reacţionat organismele europene – erau luate în mare parte din recomandările rezoluţiei de condamnare a crimelor comuniste din 26 ianuarie 2006, votată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Au fost luate toate în derâdere până la urmă, a fost vinovat tot preşedintele sau Raportul că nu a fost aplicat raportul. Or, Raportul depindea de clasa politică. Erau prevederi care ţineau de hotărârile parlamentului. Parlamentul s-a solidarizat cu Vadim Tudor, unii au huiduit alături de el, iar alţii au stat cu mâinile încrucişate şi s-au distrat. Deci de aici se vede că clasa politică nu doreşte să se clarifice lucrurile. Acel raport, bun, rău, eu cred că bun, este totuşi prima analiză făcută ştiinţific. Pentru că nici Academia nu se străduieşte să lămurească, nici institutele ei, să lămurească problema trecutului comunist prin studii.

În al doilea rând, aceste manuale sunt o batjocură, sunt într-un limbaj de lemn inacceptabil. Cred că profesorii sunt supuşi la cazne să se ţină de acea curricula sau programa pe care a stabilit-o Institutul Naţional de Educaţie, cei care fac programele.

Prof. Gheorghe Mihăilă (Bucureşti): Nu este legată de minister, de funcţionari din minister. Este o instituţie separată. Şi-a mai schimbat denumirea.

Romulus Rusan: Sunt extrem de rigide, în limbă de lemn, încât cred că eu aş rămâne repetent dacă istoria ar conta. Din păcate nici nu mai contează, nici la bacalaureat. Istoria a devenit un fel de dexteritate, cum se spunea pe vremuri la desen şi la muzică. Adică este tratată cu mare dispreţ. S-a ajuns ca în şcoli să se predea o oră pe săptămână istoria. Or, cum îmi spunea unul din colegii profesori ieri, noi aicea am făcut în două zile cât într-un semestru de şcoală instituţională. Pentru că am făcut – din păcate i-am şi obosit pe elevi –, am făcut câte 7-8 ore pe zi de discuţii, asta înseamnă 7 sau 8 săptămâni într-o zi din ceea ce se face în şcoală. În total, în 7 zile vom avea vreo 40 de ore de studiu, deci 40 de săptămâni de istorie. Aşa cum se predă astăzi în licee este inacceptabil şi ar trebui, aşa cum a făcut un domn profesor, să facem o moţiune către Ministerul Educaţiei să se repună istoria în drepturile ei. Vă mulţumim.

Florian Mihalcea: Vreau să mai spun două lucruri referitor la implicarea Uniunii Europene. Până la urmă, trebuia să avem un tribunal al crimelor comuniste. Acest lucru trebuia făcut: un tribunal al crimelor comunismului. Iar acest lucru până la urmă ţinea de voinţa naţională. Acuma există demersul, la care Societatea Timişoara este asociată, de a se face presiuni în Uniunea Europeană pentru instituirea unui tribunal european al crimelor comunismului. Şi aici ţări precum Polonia, Ungaria, Cehia sau ţările baltice încearcă să determine necesitatea instituirii unui astfel de tribunal. Adică, până la urmă, nu am reuşit să facem acel proces al comunismului în interiorul ţării. Se pare că noi întotdeauna avem nevoie de sprijin dinafară, avem nevoie să fim judecaţi din afară, pentru că noi înşine nu ne putem judeca. Şi aş vrea să vă mai atrag atenţia în final asupra citatului din Ana Blandiana care este deasupra mea, în care vorbeşte despre memorie şi justiţie. Cred că este exact esenţa a ceea ce vroiam să spun răspunzând la această întrebare. Vă mulţumesc încă o dată.

Prof. Nicolae Ionescu (Vaslui): Într-adevăr sunt profitabile discuţiile şi (neinteligibil) istoria comunismului, şi aşa cum spunea şi domnul Romulus Rusan, aici, chiar de vreo 10-15 ani, s-au luat iniţiative valoroase pentru studierea acestui fenomen, şi nu demult se ştie că s-a şi publicat un manual de istoria comunismului – într-adevăr, curs opţional – de Mihai Stamatescu şi Marius Oprea. Din păcate este opţional şi se poate studia doar la liceele care au profilul filologic. Dar eu aş vrea să vă întreb dacă astăzi mai sunt şi alte societăţi, în afară de Societatea Timişoara, care sprijină legea lustraţiei, sau personalităţi marcante. Bunăoară, Claudiu Iordache, dacă sprijină, fiind şi directorul Institutului pentru Istoria Comunismului. Vă mulţumesc.

Florian Mihalcea: Da, evident că există. Noi niciodată nu am lucrat singuri şi evident că întotdeauna ne-am strâns în jurul unor idei şi avem avem asociaţii cu care întotdeauna am fost pe aceeaşi lungime de undă şi cu care ne-am sprijinit reciproc, cum ar fi Academia Civică, cum ar fi Alianţa Civică, cum ar fi Grupul de dialog social. În ceea ce-l priveşte pe Claudiu Iordache, vreau să vă spun că a fost primul preşedinte al Societăţii Timişoara, chiar la înfiinţarea ei, şi şi-a dat demisia nu doar din funcţia de preşedinte, ci şi din Societatea Timişoara în momentul în care a apărut Proclamaţia de la Timişoara, în  momentul în care a văzut punctul 8; era doar în ciornă, ciorna care a circulat pe aici. Şi a spus foarte clar că el nu poate fi de acord cu punctul 8 pentru că el este prieten cu Ion Iliescu şi nu poate fi de acord cu aşa ceva. Deci în virtutea acestei prietenii, Claudiu Iordache este preşedintele Institutului Revoluţiei, un institut care, după părerea mea, face prea puţin pentru potenţialul pe care-l are. Este o instituţie guvernamentală, sunt bani care merg acolo tocmai pentru a promova astfel de idei pe care noi le facem voluntar, fără bani, şi, evident, nu există nici un sprijin din acea parte. De fapt, institutul acela a fost creat pentru a se legitima printr-o revoluţie puterea care a venit după Ceauşescu. Din păcate, Claudiu Iordache este un om care şi-a spus foarte clar, a fost primul care şi-a spus foarte clar poziţia despre punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Vreau să vă mai spun că a existat chiar şi o negociere. La un moment dat Ion Iliescu s-a întâlnit cu câţiva membri ai Societăţii Timişoara, a fost Daniel Vighi, George Şerban, Doru Mihiţ şi Vasile Popovici au fost la discuţii cu Ion Iliescu şi la un moment dat Ion Iliescu a lăsat să se înţeleagă că dacă există o excepţie, nimeni nu poate fi mai puţin Ion Iliescu, el ar fi de acord cu punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi s-ar fi putut introduce de atunci în legea electorală. Grupul de acolo nu a fost de acord cu propunerea lui Ion Iliescu, spunând că pe noi de fapt nu ne interesează numele – şi asta am spus întotdeauna; în lustraţie tot timpul ziariştii vor să ştie cine e lustrabil şi cine nu. N-are nici o importanţă.  Oricine a fost activist sau ofiţer de Securitate este lustrabil, indiferent de numele lui. Apropo de cei care ne sprijină, vreau să  nu uit să-l amintesc pe Teodor Mărieş, care a făcut greva foamei timp de luni de zile şi pentru sprijinirea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Nu suntem singuri dar nici nu avem forţa necesară de a ne impune punctul de vedere. Din păcate.

Ana Ţuţuianu: Vreau să vă amintesc dumneavoastră că cei care vă sunt aici îndrumători din partea Fundaţiei Academia Civică, atunci au alcătuit liste la solicitarea Timişoarei şi se semna în toate colţurile oraşelor. Ieşeam cu măsuţe, făceam cu schimbul, nu era încă Alianţa Civică constituită de nomine, dar  de facto mai târziu am făcut parte din Alianţa Civică şi la îndemnul în plus, pe lângă al punctului 8, deja noi ne aleseserăm liderii, aşa, sufleteşte, deci Ana Blandiana bineînţeles că a militat pentru, iar noi ieşeam şi mitingeam – iertaţi-mi verbul, era de conjunctură, dar exprimă foarte bine –, mitingeam împreună şi cumva pregăteam… eram cei care am intrat în…, am format Alianţa Civică tot la iniţiativa ei şi a altor intelectuali, şi care am fost tot timpul pentru lustraţie. Sigur că e nevoie de lustraţie. Până nu faci curat, nu poţi să întemeiezi ceva pe nămol, pe mizerie. Se dărâmă. Nu se poate. Din păcate, aşa cum spune domnul Florian Mihalcea, a cărui luptă împreună cu Societatea Timişoara e tenace şi e aşa, munca aceea de furnică, zilnic, tot timpul, permanent, dar din păcate nu suntem destui ca forţă de a impune această lustraţie, dar sper eu că vom deveni. Voi ce faceţi aici? Nu învăţaţi să vedeţi adevărul? Să-l deosebiţi de minciună? Nu vreţi să trăiţi într-o ţară liberă de minciună? Nu se poate trăi – încă o dată, cum am spus şi ieri –, nu se poate trăi bazat pe minciună. Şi de aceea mi se pare foarte important că tema esenţială a acestei sesiuni a Şcolii de Vară au fixat-o moderatorii noştri ca fiind lustraţia. E importantă, e esenţială. Gândiţi-vă, pornind de la dumneavoastră înşivă, nu puteţi începe un program până nu ştiţi clar pe ce vă rezemaţi. Chiar ziua: am de făcut cutare, cutare, asta nu e bună, asta nu e bună. În casă, în mic se face curat; într-o ţară cu atât mai mult. Deşi nu suntem vindicativi, nu suntem răzbunători; suntem dornici numai de adevăr. Şi asta face Florian Mihalcea cu societatea lui şi cu toţi ceilalţi care-l sprijină. Deschideţi ochii dragii mei şi vedeţi şi voi lumea care se construieşte. Trebuie să v-o construiţi vouă. Pentru că noi n-am fost probabil capabili să v-o lăsam aşa cum trebuie să fie. Am încercat. Trebuie să preluaţi ştafeta şi să fiţi mai aprigi, mai hotărâţi, mai dârji, tot mai mulţi. Vreţi să trăiţi în  minciună?  Nu! Nu se poate. Exact cum v-am spus: nu poţi construi ceva pe nimic, pe nisipuri mişcătoare sau pe nămol, că noroiul este cel în care ne târăsc aceia care zic că nu trebuie lustraţie, că nu trebuie… Vă mulţumesc foarte mult. Dintr-un motiv obiectiv n-am putut s-o ascult, ca şi alţii. Nu scrieţi. După, vorbiţi liber. Dar problema cu care aţi venit aici este esenţială. Este problema capitală a societăţi noastre. Să nu trăim în minciună. Ne trebuie adevărul mai mult decât aerul. Vă mulţumesc. Iar ceea ce a spus dânsul că Doru Mărieş este foarte adevărat. Şi pentru că nu întâmplător am fost tot timpul lângă el, vreau să vă spun că destul de puţini l-au sprijinit aşa cum trebuie, el care nu a luptat decât pentru asta, pentru adevăr.

 Romulus Rusan: Vă mulţumim. Ne revedem după 10 – 15 minute, maximum 15, da?